Stigmatul unei eleve de liceu

Eram în clasa a XII-a şi ascultam Cotabiţă. "Şi nu uita/Că-n viaţa mea/Eşti prima iubire şi ultima/Şi n-am să mă opresc/ Să te urmeeez"... Cele mai multe dintre noi nu aveam nici o iubire.

Filmul "Declaraţie de dragoste" ne marcase iremediabil, deznuda platonicul comunist la nivel de sentimente, făcea disecţia pe capilarele trăirilor, însă dragostea era cam ultima pe lista priorităţilor noastre în viaţă. Mai ales că ea, lista, era zilnic verificată de părinţi.  

Aveam în clasă şi câteva colege emancipate, care "se vedeau" cu prietenii lor. Le număram pe degetele de la o mână. La ora de dirigenţie li se făcea morală, cu apropouri otrăvite care făceau trimitere la moralitate, decenţă şi cuminţenie. Dirigul avea datoria să ne aducă pururea aminte de bac şi de admiterea la facultate... Ca şi cum ar fi putut uita careva asta! Vreo două dintre fete "se vedeau" însă cu studenţi şi în ochii noştri, de gâşte înhăimurate în sarafane până la ge­nunchi, ele păreau trecute deja într-un nivel superior al evoluţiei.

Le invidiam nu pentru că "se ve­deau", ci pentru că ni se părea că studenţia ar putea fi ceva contagios, iar cele care intrau în contact cu ea, de orice formă ar fi fost el, aveau, de acum, un uşor avantaj în faţa noastră.

Nici nu îndrăzneam să mă gândesc cum e să-ţi dai întâlniri. Ce-aş fi spus acasă? Că am întârziat la liceu pentru că am făcut patru ore de sport? Că proful de mate ne-a miluit cu o oră de meditaţie în plus, faţă de cele două pe care le plăteau ai mei? Să fim serioşi! Pe vremea mea – uite că până la urmă am spus-o, fir-ar să fie! – să te săruţi cu un băiat avea valoare de angajament pe viaţă.  

Şi, cu toate acestea, existau şi atunci accidente. Regulamentele sunt făcute pentru a fi încălcate. Într-o după-amiază, unei colege, care stătea în prima bancă din rândul de la mijloc, i s-a făcut rău. Aşa de rău, încât profesorii au fost nevoiţi să cheme Salvarea. Când au ridicat-o, pe scaunul băncii a rămas o baltă de sânge. Sarafanul ei negru, cel cu tivul cu­min­te – până la genunchi, era şi el pătat de sânge la spate. Eram pudici şi fraieri, o adunătură de adolescenţi care nu "se vedeau", n-am înţeles ce s-a întâmplat cu colega noastră decât după ce lumea a început să vorbească pe coridoarele liceului. "O hemoragie", "avort făcut unde nu trebuie"...

Până când ea a revenit la şcoală, aflasem toate detaliile: cu cine, unde se întâlneau, în câte luni... Nu aveam nevoie să ştiu nimic din toate astea, mie mi se părea că fata cuminte, cu părinţi divorţaţi, care ştia engleză de ne băga pe toţi pe sub ban­că şi care scria poezii cu suferinţă şi cu rimă, fusese siluită şi ucisă. N-avea importanţă dacă ea participase la omor, nici că supravieţuise lui şi era din nou în bancă, atentă la integralele de pe tablă, ştiam că balta de sânge pe care o lăsase în urmă, când fusese luată cu Salvarea, era încă acolo. În ochii celor din jur, ca un stigmat.

Au reprimit-o la liceu şi nimeni n-a mai pomenit, până la sfârşitul clasei, de incident. Devenise un secret, iar noi, colegii de clasă, complici la ce i se întâmplase în viaţă. Ultimele două trimestre a stat tot în banca întâi, pe rândul din mijloc. În faţa ei – catedra, în spate – zeci de ochi îndreptaţi înspre tablă. Sau către ea? N-a ştiut nici­odată răspunsul, pentru că nu l-a căutat.

Peste ceva vreme, după ce am luat la facultate, m-am mai întâlnit cu ea prin oraş, întâmplător. Când ve­neam în vacanţă. "Ce faci?". "Bine. Tu ce faci?". Ea nu era studentă, pe atunci ad­mi­terea la Facultatea de Limbi Străine era grea, cu mulţi candidaţi pe un loc. Într-o vreme, îmi spunea că lucrează vânzătoare la o tonetă de ziare. Apoi, nu mi-a mai spus nimic. Am aflat că  s-a sinucis, cu un pumn de pastile. Trecuseră 3-4 ani de la întâmplarea din clasa a XII-a. Mi-e ciudă că nu-mi pot aminti astăzi nici măcar un vers din poeziile ei frumoase, cu suferinţă şi cu rimă. Nu-mi amintesc decât stigmatul şi teama ei, de dinaintea lui. Că n-o să fie iubită niciodată...