Telecolor sau "la vie en rose"

Totul s-a întâmplat într-o sâmbătă de la sfârşitul lui ianuarie 1989. Soţia mea este născută în 29 ianuarie şi, ca aproape în fiecare an, sărbătoream evenimentul cu un grup nu prea mare de prieteni.

Cu un an înainte, prin vară, reu­şisem să ne cumpărăm, după multe căutări şi intervenţii, un televizor nou, «telecolor» pe care l-am dotat ulte­rior şi cu o antenă pentru bulgari. În aşteptarea telejurnalului de noapte, televizorul rămăsese deschis, dar cu sonorul tăiat, sătui fiind de interminabilele ode înălţate conducătorului iubit. Între timp, noi ne vedeam de ale noastre, cu bancuri, cu glume, totul pe fondul unui pahar cu vin.

Terminându-se telejurnalul de noapte şi, o dată cu el, şi programul, dau pe bulgari, unde era un film din care nu înţelegeam mai nimic. Pe la 11:00 seara, înainte de a închide televizorul, comut pe TVR şi, ce să vezi!, minune mare! TVR intrase din nou în emisie, de data aceasta color: pe ecran, Ioana Radu cântând una dintre splendidele ei romanţe. Au urmat, într-o înşiruire pe care nu mi-o mai amin­tesc: Gică Petrescu, Ileana Sărăroiu, Maria Tănase şi mulţi alţii.

Nu ne venea să credem că este real, căci aşa ceva nu mai văzusem de ani de zile, eram stupefiaţi, ne simţeam ca întorşi în timp cu cel puţin zece ani.

Ce se întâmplă? Făceam tot felul de presupuneri. Prima idee a fost că TVR face probe sau reglaje ale emi­ţătoarelor, alta – că este pe cale să se producă şi la noi o schimbare. Sau măcar o îmbunătăţire a sistemului, similară cu cele din Ungaria sau din Polonia.

Toate ipotezele au căzut în mo­mentul în care ne-am dat seama în ce dată suntem, şi anume în preajma zilei de naştere a «mult stimatului şi iubitului conducător», starea noastră de spirit trecând brusc de la uimire la scârbă. Emisiunea îi era în întregime dedicată lui, care probabil îşi sărbă­torea într-un cerc re­strâns ziua de naştere în acea sâm­bă­tă şi avea nevoie de antren, de at­mos­feră. Că era la ce­rerea lui sau ca un semn de slugărnicie a condu­cerii TVR nu avem de unde să ştim şi probabil că nu vom afla vreodată.

Ideea este că ceea ce nouă, muritorilor de rând, ne era interzis, lor le era permis. De ce nu le-au transmis şi lor imnurile de slavă cu care eram into­xicaţi de dimineaţa până seara la radio şi la tv. Sau fragmen­tele de ace­laşi tip din Cântarea Ro­mâniei rea­lizate de vajnicii viitori disidenţi Vartan Ara­chelian sau Mihai Tatulici?

Totul s-a terminat în jurul orei 1:00 noaptea, la fel de brusc precum, pro­babil, începuse. Am povestit a doua zi prietenilor mei această în­tâm­plare, iar ei se uitau neîn­cre­zători la mine, spunându-şi în barbă că probabil am băut prea mult…  Atât de mult, încât am început să văd viaţa în roz.

Asta este tot ce voiam să vă po­ves­tesc. Poate că mai-marii TVR din acea vreme ar putea confirma veridicitatea spuselor mele. Vârsta, dar şi acea măreaţă calitate a memoriei, care este uitarea, mă determină să am un singur dubiu, şi acela este legat de anul în care s-au petrecut cele de mai sus. S-ar putea să fi fost cu un an sau doi înainte de 1989. Dar are oare vreo importanţă?
Alexandru Puchiu