x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trocul oamenilor muncii

0
10 Oct 2009 - 00:00
Gabriel Geană avea 17 ani în 1989 şi era elev la un liceu din Lugoj. "Ce mi-a ră­mas cel mai bine întipărit în minte din anii ăia de comunism e felul în ca­re oamenii «se descurcau». Să «te descurci» în vremea aia era, la scară mai mică, ca şi cum ai fi om de afaceri azi. Dacă nu aveai cunoştinţele şi re­la­ţiile ne­cesare, erai un om mort. Mai ales da­că aveai şi familie.

Iar dacă me­se­ria ta nu era una «căutată», atunci relaţiile se făceau greu de tot. Îmi aduc aminte că tata, fiind depanator de televizoare, avea clienţi din toate mediile sociale. De la tovarăşi din consiliul popular până la tanti cu bonetă albă de la Alimentara. Asta prin comparaţie cu colegul meu de ban­că din liceu, al cărui tată era om de serviciu la şcoală, iar mama pensiona­tă pe caz de boală şi cu patru copii acasă.

Tata nu făcea niciodată o vizită la domiciliu fără să se întoarcă cu ceva acasă. Pentru că repara un aparat la care oamenii se uitau câteva ore pe zi, noi aveam în casă de toate. Tata ra­re­ori era plătit în bani. Şi aşa, chiar dacă aveai bani, n-aveai ce să cumperi cu ei... Magazinele aveau vitrine mari şi goale. Când nu erau goale, erau pline cu creveţi sau cu «adidaşi» de porc. Aşa că era vital să ştii pe unul la abator, pe altul la Alimentara, pe unul la pâine şi pe altul la fabrica de încăl­ţă­min­te. Şi, cel mai important, să ai cu ce să faci trocul. Tata îşi vindea meseria pe produse.

Tatăl colegului meu, Darius, trebuia să se chinuiască de două ori mai mult. Cumpăra cu bani dintr-un loc şi dădea în altul. Aşa, relaţiile se făceau mult mai greu... Trebuia să fii atent cu toţi ca să te servească.

Mi-aduc aminte de bietul om, cum se ducea la vecinul care lucra la abator cu două pachete de cafea poloneză, cumpărată de la bişniţari, şi cum lua de la ăla mai multă carne decât avea nevoie, pentru că trebuia să dea şi doamnei care îi dădea ulei şi făină. Era o adevarată suveică.

Tata, în schimb, ziceai că lucrează la forţele speciale. Era tot timpul în alertă şi nu punea alcool pe limbă nici în week-end. Pentru că ştia că, dacă îl sună cineva, trebuie să se ducă să repare, chiar dacă îl ia de la masă cu sarmaua în gât. Pentru că săptămâna urmă­toare putea să aibă el nevoie de ceva. Aşa îmi făcea rost şi mie de adidaşi, de o geacă de piele, de la tovaraşii din consiliu care aveau relaţii la fabricile din Timişoara.

Dar tata nu făcea diferenţe între oameni. Făcea şi la ăia avuţi, care îi mai dădeau şi bani, dar făcea şi pentru ăia la fel de amărâţi ca el. Pentru colegi, pentru vecini... Unii n-aveau ce să-ţi dea. Sau îi ştiai mai amărâţi şi că abia se descurcau, şi nu le cereai nimic. Dar, pe vremea aia, nici o datorie nu rămânea neplătită. Până şi ăla amărâtu' avea o rudă la ţară, care îi trimitea toamna ţuică, fructe, legume... Din alea, colegii îi aduceau şi lui tata".
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de