Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am citit Madame Mère est morte, de Albert Caraco. O adevărată capodoperă de sensibilitate, un stil admirabil, un adânc sentiment dramatic neartificial. A mai scris –, dar nu cunosc: Ma confession şi Essai sur les limites de l’esprit humain.
Înclinarea lui, spiritul lui, dispreţul lui pentru viaţă nu se pot compara decât cu cele exprimate de Cioran în textele lui, dar! – şi aici ne apare fantastica autenticitate între gând şi faptă – în timp ce Caraco împinge refuzul vieţii până la ultima consecinţă (J’attend la mort avec impatiance), sinucigându-se de îndată ce toate răspunderile lui au încetat – prin moartea tatălui său, singurul fir ce-l mai ţine legat de viaţă după ce Madame Mère murise –, Cioran, dominat de furia sa, scuipă filosofic pe viaţă, având un numitor comun în negaţia doar verbală. Desigur că e bine că nu se sinucide, dar rău că spune că nimic nu justifică viaţa. Caraco o spune, dar îşi asumă filosofia, lunecă încet prin viaţă cu greutatea ce-o poartă, fără s-o impună nimănui, totul spus cu o simplicitate, senitătate şi eleganţă de stil ce se ridică la cele mai înalte culmi literare. Ne face o mare demonstraţie de eleganţă, de moralitate, de demnitate şi modestie.
Ştefan Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 279-280
Continuat la bibliotecă documentarea despre Arghezi, pasionantă. Dar la ce bun? Doar pentru a-mi satisface dorinţa de "reconstituire"? – Aurel, întors de la Bucureşti, mă anunţă că mi-a adus ultima carte a lui Vlasiu (Jurnalul) şi vrea să mă vadă. Sper să-mi aducă şi unele veşti despre afacerea ziariştilor, căci radioul tace (sau vorbeşte evaziv). – Seara, cină cu familia Stein, de despărţire. Yael e bolnavă, n-a venit, în schimb Arie e foarte volubil şi în largul lui. A nins toată ziua; Izi Stein e îngrijorat pentru drum. Au luat pachetele pregătite de mine, dar cam îndoiţi, îmi povestesc abuzuri teribile la vamă, încât pe urmă regret că i-am încărcat, să nu le fac dificultăţi. Mai ales că două pachete, trimise acum două săptămâni prin Ici, s-au întors. Cel care se angajase să le ia nu le-a dus. Nu pricep de ce. – Victoriţa, care a pierdut trenul, a rămas cu Rozalia la lucru. La masă, istorii de la Tomeşti: fabrica de sticlă era proprietatea unui neamţ, de pe la 18:00 şi ceva; mulţi muncitori nemţi, înainte, foarte apreciaţi. Acum, dispăruţi biologic. Ultimul a murit acum un an. Soţia lui mai trăieşte, dar singură şi izolată. Odinioară puteau fi văzuţi plimbându-se prin localitate, ţinându-se de mână precum cele două păpuşi dintr-o poezie de Minulescu. Lumea de azi, în Tomeşti, e de strânsură, multă pleavă, ca peste tot. Pădurea vine până la buza blocurilor de locuinţe, într-un rând un cerb şi-o căprioară s-au aventurat între case, au rămas prizonieri? – acolo, spre distracţia localnicilor. Se obişnuiseră. Copiii au fost încântaţi. Veneau şi la piaţă, fără teamă, căprioara fura câte un măr două de la ţărăncile cu marfa întinsă pe jos, pe ştergare. Pe urmă, cineva a omorât cerbul, fiindcă pasămite "provoca stricăciuni". L-a ucis în mod barbar, în mijlocul târguşorului. Căprioara stătea nemişcată lângă cerbul ucis, lumea trecea indiferentă. Oamenii s-au înrăit, îndobitocit, sunt mai răi decât animalele, zice V. Ea trăieşte în căminul de nefamilişti, în camere mici, împreună cu alte colege, toate suferind de singurătate şi urât. Cum înserează, n-au ce face, căci se ia lumina, iar la tv n-au ce vedea. Mai stau de vorbă, cântă (ca în filmele sovietice), îşi fac mici confesiuni. Câteva sunt de pe acum bolnave de nervi. Una e fiica unui medic din Timişoara, amestecat într-o afacere de falsuri cu primul secretar de acolo, care s-a împuşcat apoi cu arma de vânătoare. Afacerea a fost clasată drept "accident de vânătoare". Fata a rămas cu o traumă, nu şi-a mai revenit. Din când în când o internează la Psihiatrie. Alta, fată simplă, e paranoică, se simte bănuită, suspectată, urmărită. A suferit un viol şi îl vede peste tot pe cel care a siluit-o. Purtătorii de sacoşe "Capris" (foarte la modă anii trecuţi) sunt toţi, zice ea, agenţii "călăului" ei, care i-a trimis pe urmele ei s-o prindă, s-o ducă la el şi "fapta" să reînceapă...
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 398-399
