"Linişte, vă rog! Cenzorul tocmai scrie ceva despre cuvântul libertate!" (un poet polonez)
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 403
Huxley în Micul Arhimede: "Noi clasificăm oamenii după culoarea ochilor şi părului, după forma craniilor. N-ar fi mai raţional să-i împărţim în specii intelectuale? S-ar găsi atunci diferenţe infinit mai mari între tipurile mintale extreme decât între un boşiman şi un scandinav. Copilul acesta, mă gândesc eu, când va creşte mare, va fi faţă de mine, din punct de vedere intelectual, ceea ce este un om faţă de un câine.
Şi există atâţia bărbaţi şi femei care sunt, poate, faţă de mine aproape ca nişte câini.
Poate că oamenii de geniu sunt singurii oameni adevăraţi. În toată istoria neamului omenesc n-au fost decât câteva mii de oameni adevăraţi. Şi noi, ceilalţi, ce suntem? Animale educabile. Fără ajutorul oamenilor adevăraţi, noi n-am fi devenit aproape nimic. Dintre toate ideile care ne sunt familiare, aproape nici una n-ar fi putut încolţi în nişte minţi ca ale noastre. Pune sămânţa acolo şi ea va creşte; dar minţile noastre n-ar fi putut niciodată să o genereze în mod spontan.
Mă gândeam că au existat naţiuni întregi de câini; epoci întregi în care nici un Om nu s-a născut. De la egiptenii neciopliţi, grecii au luat experienţa brută şi regulile empirice şi au făcut ştiinţă. Au trecut apoi mai bine de o mie de ani până să-şi găsească Arhimede un urmaş demn de el. A existat un singur Buda, un Iisus, un singur Bach despre care ştim ceva, un Michelangelo.
Oare prin simpla întâmplare, mă întrebam eu, se naşte un Om din când în când? Ce determină oare o întreagă constelaţie de asemenea Oameni să vadă lumina zilei în aceeaşi epocă şi în cadrul unui singur popor? Taine socotea că Leonardo, Michelangelo şi Rafael s-au născut atunci când s-au născut, fiindcă timpul era copt pentru apariţia unor mari pictori, iar decorul italian se potrivea numai bine pentru asta. În gura unui francez raţionalist din secolul al XIX-lea, teoria sună ciudat de mistic; dar asta n-o împiedică să fie adevărată. Dar ce se întâmplă cu cei născuţi în afara timpului? Blake, de pildă. Cu ei ce se întâmplă?"
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 171-172
Stau în pat, cu ochii în tavan, privind la teatrul meu de umbre. Umbrele mă instruiesc asupra subtilităţii substanţei din care sunt compusă. Actorii vieţii, umbrele din «Divina comedie» a lui Dante, umbre pline de intense trăiri. Din creierul meu surescitat ies filme noi ale vieţii, de sub pleoape sau din sângele care desenează şi el pe tavan după ritmul lui.
A răsărit soarele brusc, lucru atât de rar în lumea aceasta a întunericului gri. M-am dus imediat la fereastră, am învăţat asta aici, toţi suedezii se aşază cu faţa la soare, când o rază cât de mică apare în dreptul lor. M-am uitat în soarele iernii ca într-un gălbenuş stins şi am văzut culori stinse şi semne. Un alfabet. Scrierea soarelui. Am spus litere şi cifre şi după mişcarea pupilelor s-au schimbat semnele şi culorile. Numele favorabile străluceau cu linii puternic irizate în ocru, urcând în sus, pe când numele duşmanilor îmi întunecau câmpul cu amestec de culori-lături şi mişcări în jos."
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 230-231
Citește pe Antena3.ro