Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru bucureşteanul de rând, o variantă de distracţie era frecventarea restaurantelor cu muzică de pahar. Posesorii de videoplayere s-au delectat chiar şi cu filme americane.
"Consemnaţi" la domiciliu
În acea duminică, autovehiculele cu număr de înmatriculare impar nu au circulat. După zile întregi de stat la coadă prin benzinării, posesorii de autoturisme au stat acasă.
Fie că aveai Dacia 1310, Oltcit, Aro, Lada, Moskvici, Trabant sau erai posesorul vreunui Ford Taunus adus în ţară prin cine ştie ce mijloace, erai "consemnat" la domiciliu.
Sfântu Gheorghe, "oraş nou"
După 1965, înfăţişarea oraşelor s-a schimbat continuu. Funcţia lor de "cazarmă" pentru familiile muncitoreşti a devenit tot mai importantă. Cartierele muncitoreşti s-au înmulţit şi s-au lăţit. A fost şi cazul reşedinţei judeţului Covasna, oraşul Sfântu Gheorghe, situat pe malul Oltului.
Iosif Molnar, primsecretarul Comitetului municipal de partid, se mândrea cu aerul de "cetate industrială" pe care îl degaja localitatea. În paginile ziarului local, Cuvîntul Nou, Molnar se lăuda cu cele 18.000 de locuinţe ridicate după 1965. Printre construcţiile obişnuite ale oraşului de tip "nou" erau şi stadioanele.
Ultimul, cu o capacitate de 20.000 de spectatori, a fost inaugurat în micuţa localitate Cugir. Incinta lui ar fi putut adăposti întreaga populaţie a oraşului. Prilejuri pentru a-l umple se găseau nenumărate, la multitudinea de sărbători şi momente aniversare care populau calendarul neoficial al partidului.
Kentul, 150 de lei
Redacţia ziarului Milcovul, organul comitetului judeţean Vrancea al PCR, trăgea un semnal de alarmă. În discuţie, preţurile piperate şi contrabanda cu ţigări de import. În Focşani, în văzul lumii, "bişniţarii" percepeau 150 de lei pentru un pachet de ţigări Kent, 60 de lei pentru un B.T. cartonat şi 5 lei Carpaţii fără filtru. "Interesează pe cineva acest aspect?", se întreba retoric vigilentul gazetar. Şi într-adevăr, pe cine ar fi interesat, câtă vreme pachetul de Kent era noul etalon al bunăstării, "atenţia" şi "mita" universală. Ţigările şi cafeaua de import făceau şi desfăceau în economia de piaţă a "comunismului ev".
Minusuri la legumicultură
Presa judeţeană dezbătea zilnic activitatea "oamenilor muncii" din provincie. Când şi când, semnala minusurile din producţie şi întârzierile la plan. Drapelul Roşu, organul Comitetului Judeţean Timiş al PCR, "demasca" neglijenţa şefilor de CAP-uri şi unităţi agricole din domeniul legumiculturii. Era perioada producerii răsadurilor, iar Comandamentul Agricol judeţean a remarcat lipsuri la însămânţarea în răsadniţe a culturilor de "primă urgenţă" (varza timpurie, gulioara, conopida). Printre restanţierii la plan au fost menţionate unităţile cooperatiste din Diniaş, Bethausen, Lugojel, Ciacova, Giulvăz, Balinţ, Bodo. Despre măsurile luate în urma anchetei, "Drapelul Roşu" nu mai informa, dar în asemenea cazuri sancţiunile erau neiertătoare. Să încetineşti ritmul planului economic putea fi considerat chiar un act de sabotaj!
Rambo, pe casetă
La cinematografe şi în sălile de teatru au rulat filme lansate în anii trecuţi. În Bucureşti, românii se puteau delecta cu producţiile "Expediţia", la cinematografele "Feroviar", "Cultural" şi "Lumina", "Clipa de răgaz" la "Patria", "Vis de ianuarie" la Sala mică a Palatului, "Mihai Viteazul" la Griviţa. Documentarele despre "Unirea Moldovei cu Muntenia", "Bucureşti – file de epopee" şi "Militanţi pentru unire – George Pop de Băseşti" întregeau programul artistic al marilor ecrane din Capitală.
Tehnologia modernă era salvarea cinefililor din România. Acasă, la prieteni sau la rude, ultimele producţii ale Hollywood-ului puteau fi urmărite la videoplayere, cu casete aduse din afara ţării. În casele românilor pătrundeau astfel Sylvester Stalone, protagonistul seriei Rambo, dar şi actori francezi precum Alain Delon şi Gérard Depardieu. La internate şi prin căminele studenţeşti posterele fotogenicelor vedete occidentale îţi zâmbeau din orice colţ de cameră.
Revoltă mocnită
Multe şi variate nemulţumiri rosteau în şoaptă "apărătorii patriei". În ultimii ani, rivalitatea cu trupele de Miliţie s-a mutat din plan sportiv în viaţa de zi cu zi. Ofiţerilor superiori de armată li se părea că miliţienii şi securiştii erau avantajaţi de conducerea statului. "Între ofiţerii de Armată şi cei de Miliţie nu exista nici un fel de colaborare, aşa cum prevedea regulamentul de garnizoană, îşi aminteşte Niculae Mihai, ofiţer superior. Când executam serviciul de patrulare prin oraş, ne lăsau să ne descurcăm singuri. Cei de la Miliţie îşi procurau alimentele mai uşor, fără să plătească de cele mai multe ori. Subofiţerii lor aveau salarii mai mari decât ofiţerii Ministerului Apărării Naţionale. În poligon, la trageri, ni se aloca strictul necesar de cartuşe, pe când la Miliţie se aduceau lăzi întregi sigilate. În plus, miliţienii repetau şedinţele de trageri până ce luau un calificativ mai bun, pe când noi primeam de multe ori calificativul nesatisăcător. Gradele militare erau acordate la un interval de doi-trei ani, dar noi aşteptam şi cinci, chiar dacă aveai rezultate dintre cele mai bune."
Precursorii manelelor
Deşi trăiau vremuri grele, românii ştiau şi să se distreze. Dacă nu vizionând vreun meci de fotbal, o piesă de teatru sau un film la cinematograf, măcar ascultând muzică de pahar, în vogă în acei ani. Până la miezul nopţii, barurile şi restaurantele erau deschise amatorilor de muzică lăutărească. De câţiva ani, formaţia Azur şi solistul Nelu Vlad erau invitaţii obişnuiţi ai restaurantelor cu pretenţii din Brăila, Iaşi, Focşani şi Constanţa. Precursorilor manelelor de azi li s-a dus vestea până în Bucureşti. Din cauza melodiei sau popularităţii excesive, Nelu Vlad şi ai săi au dispărut o perioadă de pe scena muzicală a vremii. În lipsa originalului, prin portul Brăilei a circulat atunci o versiune adaptată, aparţinând ţambalagiului Fănică: "Am acasă pe pereţi/Apă de la robineţi/Igrasie, mucegai/Dar, tu, Nicule, n-aveai!"
