Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Noiembrie, ultimul bal", film considerat a fi premonitoriu pentru căderea regimului ceauşist, în special din cauza datei la care urma să aibă loc cel de-al XIV-lea Congres, 20 noiembrie 1989, a fost interzis la scurt timp după ce a fost lansat în cinematografe. Regizorul Dan Piţa spune povestea necenzurată a acestui film care a făcut istorie şi graţie interpretării magistrale a actorului Ştefan Iordache.
PERIOADA DE INTERZICERE
După oprirea filmului «Faleze de nisip» în 1983, regizorul Dan Piţa mărturiseşte că a avut câţiva ani statutul de "interzis": "Nu era o interzicere pe faţă. Această interzicere se concretiza prin respingeri repetate ale scenariilor propuse şi nedifuzarea corectă a filmelor. Acest lucru a început de fapt de la «Nunta de piatră» şi a continuat o dată cu «Filip cel bun». Iar motivele pentru amânarea premierelor se găseau întotdeauna: «Sunt prea dure», «N-o să ţină», «Nu e momentul»."
Acest lucru s-a întâmplat până când regizorului i s-a sugerat să apeleze la literatura clasică sau să înceapă lucrul la unul dintre scenariile premiate la concursul organizat de CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste): "La acest concurs participau oameni de diferite profesii - intelectuali, oameni ai muncii, studenţi, elevi şi mai ales cei care nu scriseseră până atunci nici un scenariu. Să nu mai fie totul în mâna profesioniştilor. Un fel de «Cântarea României». Aşa se face că mi s-a propus un scenariu («Nefamiliştii») după care am făcut filmul «Pas în doi»".
Nici lansarea aceastei pelicule nu a fost scutită de probleme, filmul fiind vizionat şi revizionat de mai multe comisii impuse de cenzură. Eforturile depuse de regizorul Dan Piţa pentru aprobarea unui nou scenariu erau din ce în ce mai mari: "Revenind la «Pas în doi» şi la «Faleze de nisip», filme care au fost criticate de conducerea de partid, cenzurate şi chiar interzise, pentru a putea să-mi câştig existenţa am fost nevoit să lucrez şi la câteva filme de publicitate. Unele pentru Ministerul Turismului, care mi-au prilejuit filmări în toată ţara şi care mi-au folosit după aceea. Am filmat în mănăstiri, cetăţi, în staţiunile turistice Poiana Braşov, Păltiniş, Herculane, Tuşnad, Sovata, Felix, în felul acesta văzând şi revăzând ţara".
În "perioada de interzicere" (1985-1988), Dan Piţa a montat la Teatrul Mic - pe vremea lui Dinu Săraru - un spectacol cu "Amurgul burghez" după Romulus Guga. Cu Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Visu, Florin Călinescu, Rodica Negrea, Carmen Galin, Dinu Manolache etc.: "Am avut şansa de a lucra cu aceşti mari actori şi de a mă apropia de teatru, de a monta pentru prima oară un spectacol pe scena unui teatru cu adevărat profesionist. Aici am înţeles ce este teatrul, ce lucru minunat este să poţi da viaţă unui text folosind mijloacele teatrului. Şi mai ales să simţi seară de seară răsuflarea plină de tandreţe şi respect a publicului. Aici, colaborarea mea cu Ştefan Iordache s-a cimentat complet. Aici s-a întemeiat discreta, dar robusta noastră prietenie".
PORTRETUL UNUI SUFLET CHINUIT
Cei doi prieteni s-au întâlnit mai apoi pe platourile de filmare de la "Noiembrie, ultimul bal", peliculă care are la bază nuvela "Locul unde nu s-a întâmplat nimic" scrisă de Mihail Sadoveanu. În acest film, Ştefan Iordache a făcut dovada marelui său talent, creionând cu măiestrie greu de egalat "portretul unui suflet chinuit, incapabil de a se deschide în faţa vieţii, a iubirii, a unei existenţe pline de decepţii", mărturiseşte regizorul şi prietenul Dan Piţa.
Povestea lui Sadoveanu, în viziunea lui Piţa, prezintă viaţa într-o urbe în care nimic nu are valoare, unde toată lumea aşteaptă resemnată cataclismul final. Dincolo de calmul aparent al locului, se profilează însă zbuciumul unei fete fără noroc, care iubeşte în taină pe nobilul Lai Cantacuzin (Ştefan Iordache), personaj care stă prins în mrejele propriei sale filosofii, incapabil de a face un gest de reparaţie morală şi socială, lăsând în voia sorţii omul iubit (Daria Mazu - interpretată de Şoimiţa Lupu, balerină la Opera Română), pe mâna unui mic proprietar de moşie, Ortac, cu care aceasta se căsătoreşte, împinsă de propria familie şi mai ales de prăfuita protipendadă a târgului de provincie - unde de multă vreme nu se mai întâmplă nimic.
"Filmul propune o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri, de fapt e vorba despre un proces interior cauzat de sinuciderea fetei, pe care eroul şi-l face ca pe o autoanaliză. De la proza lui Sadoveanu până la film, multe lucruri erau de pus la punct. În primul rând, autorul romanului face o analiză fină a unui personaj misogin, egoist şi incapabil să intervină în propria-i viaţă. El priveşte întreaga dramă prin care trece orăşelul şi tânăra femeie ca şi cum ar fi un martor, şi nicidecum un personaj implicat. Pentru el, totul este permis. Poziţia aceasta comodă, dar şi lipsită de implicare îi creează pentru început o oarecare detaşare, dar este o neutralitate falsă, pentru că toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui. El e singurul care poate mişca obştea, oraşul, e singurul care poate îndrepta lucrurile, e singurul care o poate salva pe tânăra femeie, faţă de care are, fără să-şi manifeste intenţiile, obligaţii morale şi o gingaşă afecţiune. Pe scurt, filmul nu avea nimic comun cu realităţile româneşti ale anilor '80", explică regizorul.
PARANOIA CENZORILOR
Totuşi, în ciuda acestei evidenţe despre care vorbeşte Dan Piţa, producţia s-a lovit de "paranoia" cenzorilor. Văzut şi revăzut de diverse comisii, filmul a plăcut în intimitatea unora, dar se punea problema ce va spune conducerea de partid, comisia ideologică văzând un film atât de straniu pentru gustul şefilor: "Dulea (conducătorul ideologic al cinematografiei din acea perioadă) s-a văzut în dificultate, mai ales că toţi cei de la casele de filme, care aveau acces la vizionările filmelor, şi mai ales o comisie ad-hoc pe care Dulea o făcuse ca pe un fel de comisie personală ofereau argumente mai mult împotriva autorilor şi pentru ameţirea celor din comisia ideologică. Această comisie ad-hoc era formată din redactori mai vechi sau mai noi care erau capabili să descifreze toate «şopârlele» (capcanele) pe care le strecurau în filmele lor regizorii. Deci, Dulea îşi crease o comisie de redactori sau critici, mai toţi în jurul caselor de filme, pentru a face filmele cele mai sigure, cele mai angajate, care treceau de cenzură fără probleme".
Aşa se face că, vizionat de nenumărate ori, filmul a fost reţinut la "cabină", adică pentru alte vizionări ulterioare, iar Dulea i-a cerut lui Piţa să-i schimbe titlul, pentru că nu se putea prezenta conducerii de partid un film cu titlul "Locul unde nu s-a întâmplat nimic". "Nu ştiu cine i-a sugerat o astfel de tâmpenie", se minunează cineastul.
"De câte ori dădeam de necaz, unii dintre colegii de la casele de film mustăceau plicticos şi mă priveau cu reproş ca şi cum mi-ar fi spus: «Hai mă, nu mai întinde şi tu coarda!». Deşi uneori s-a întâmplat să fie solidari cu mine. Am întâlnit asta la Marin Teodorescu, Dolfi Solomon, Eugen Mandric şi poate încă vreo două persoane, dar în rest îmi reproşau că nu-şi pot lua leafa întreagă sau că nu mai căpătau pui la bufet «dacă tu nu faci modificările la film». Mi se cereau liste întregi de modificări." 
Personal, regizorul nu crede că titlul i-a speriat pe Dulea şi pe cenzori, ci mai degrabă conţinutul filmului şi mai ales atmosfera de epocă pe care o reda cu farmec şi cu simplitate filmul: "Mi s-a propus atunci de către Dulea un alt film, care să fie axat pe o poveste actuală, cu tineri de azi, bineînţeles pentru a amâna prezentarea filmului. Au apărut tot felul de nume de scriitori care ar fi putut să scrie repede un scenariu, iar eu să-l filmez. În felul acesta, filmul după nuvela lui Sadoveanu cu titlul schimbat în «Noiembrie, ultimul bal» urma să fie flancat de un alt film pe o temă actuală, viguros şi plin de optimism. Am căzut de acord asupra scriitorului căruia să-i încredinţăm scenariul. Era într-adevăr un scriitor pe care eu îl apreciez şi-l stimez, şi care a scris multe romane, scenarii şi piese de teatru de cea mai bună calitate. Era un nume valoros care se alătura proiectului meu, şi asta îmi dădea curajul de a scoate proiectul din încurcătură. D.R. Popescu e cel care a fost invitat să vadă filmul. Acestuia i-a plăcut foarte mult şi după numai două săptămâni mă aştepta cu un scenariu nou pe masa lui de lucru.
L-am citit şi am pornit imediat la lucru. Scenariul era bun şi ignora total canoanele scenariilor care se «fabricau» pe atunci. A ieşit un film bun, «Rochia albă de dantelă», film care a fost terminat repede şi promovat în premieră înaintea celui după Sadoveanu. Lui «Noiembrie, ultimul bal» i-a venit rândul să iasă în premieră tocmai în luna noiembrie a anului 1989. El fiind gata din 1988, dar, pentru că nu avea titlul corespunzător, nu a fost difuzat decât în toamna lui 1989. Când l-a văzut «cineva» pe bulevard la Scala a sărit ca ars. A ţipat: «Ce-i cu ăsta, ultimu' bal? Congresu' nostru e ultimu' bal?!». Urma congresul din noiembrie. Acesta a fost cu adevărat ultimul bal".
