A murit contraamiralul Horia Măcelaru

La Bucureşti, la 11 iulie 1989, a trecut în nefiinţă Horia Măcelaru. Ce­remonia de înhumare s-a petrecut în relativă discreţie la cimitirul Mă­năstirii Cozia, conform dorinţei defunctului. Tot acolo odihneau şi părinţii săi.

În 1944, Horia Macella­riu era contraamiral, purtător al ce­lor mai înalte distincţii militare ale statelor german şi român, comandant al Forţelor Navale Maritime române şi locţiitor al viceamiralului Helmuth Brinkmann, comandantul Comandamentului German Amiral Marea Neagră. Douăzeci de ani mai târziu, pe biletul de eliberare din închisoare, în dreptul meseriei scria "profesor pensionar".

A dus la Balcic inima Reginei
S-a născut la 28 aprilie 1894 la Craiova, ca fiu de inginer silvic şi nepot (după mamă) al unui ofiţer de cavalerie din timpul Războiului pentru Independenţă (1877). Bu­nicul său, Ilie Măcelariu a fost primul pre­şe­dinte al Partidului Naţional din Transilvania, partidul care a proclamat unirea acestei provincii cu România, devenit mai târziu Partidul Naţional Ţărănesc. Sub influenţa Şcolii Ardelene, strămoşii şi-au latinizat numele scriindu-l Macellariu.

După absolvirea Liceului "Mihai Viteazul" din Bucureşti, s-a înscris la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină, finalizată în 1915. Fapt neobişnuit, tânărului sublocotenent de marină i s-a încredinţat comanda vasului amiral "Principele Nicolae". Din nou neobişnuit pentru cineva cu o vârstă ca a lui, a fost numit adjutant al contraamiralului Nicolae Negrescu, comandantul Flotei de Operaţii Româno-Ruse de pe Dunăre. A pri­mit şi ordinul "Coroana României" în semn de apreciere pentru me­ritele de pe frontul de luptă.

De aici, cariera de militar a lui Horia Măcelaru a curs în sens ascendent. În 1926 a obţinut licenţa în drept, urmată de doctoratul în ştiinţe economice şi politice. Doi ani mai târziu a primit brevetul de ofiţer de stat major, după terminarea cursurilor Şcolii de Război Naval din Paris. Pe fişa de caracterizare, la admitere, viceamiralul Durand-Viel, comandantul şcolii pariziene, l-a caracterizat astfel: "Excelent ofiţer, având cunoştinţe generale şi mult fond".

Doi ani mai târziu, la absolvire, a confirmat că "a făcut onoare ţării sale şi corpului său". A primit, din mâna preşedintelui Franţei, Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare. În ţară a fost numit profesor la Şcoala de Război. Iar în 1938 i s-a în­cre­din­ţat comanda navei care a dus la Balcic inima Reginei Maria (îndeplinindu-se astfel dorinţa defunctei) şi a reprezentat marina regală la fune­raliile preşedintelui Turciei, Mus­tafa Kemal Ataturk.

Pe frontul Mării Negre
La scurt timp după intrarea Ro­mâniei în război, la 20 august 1941, a fost numit şef de stat major român în cadrul Misiunii Navale Germane din România.

Din 1942 până în 1943 a comandat Escadrila de distrugătoare şi a fost comandantul operativ al forţelor navale româno-germane de la Ma­rea Neagră. În 1943 a fost promovat comandant al Forţei Navale Ma­ritime Române, contraamiral şi loc­ţiitor al viceamiralului Helmuth Brinkmann.

Culmea responsabilităţilor a atins-o însă între 12 aprilie şi 14 mai 1944, când a ordonat una dintre cele mai mari retrageri armate pe apă din cadrul războiului, cunoscută sub numele de "Operaţiunea 60.000". Sub comanda sa au fost evacuaţi de la Odessa 130.000 de militari români şi germani. În ciuda agresivului atac sovietic, pierderile de militari şi armament au fost mi­nime. Drept pentru care a primit cele mai înalte decoraţii ale statelor român şi german acordate pe timp de război: Ordinul "Mihai Viteazul" (clasa a III-a) şi, respectiv, Crucea de Cavaler al Crucii de Fier.

Alt moment-cheie s-a petrecut în noaptea 23-24 august. După citirea proclamaţiei Regelui Mihai I, care anunţa încetarea alianţei cu Germania nazistă şi trecerea de partea forţelor Aliate, Măcelaru a primit ordin să înceteze luptele contra sovieticilor şi să-l convoace la discuţii pe viceamiralul Brinkmann în vederea retragerii paşnice a forţelor navale germane. Cum, la rândul său, Brinkmann primise ordin să nu cedeze Constanţa şi să lupte până la ultimul om, lupta avea să se ducă, scrie Măcelaru în memoriile sale, între el şi Brinkmann. După o primă discuţie eşuată, timp în care opt vase germane de luptă aveau aţintite tunurile spre Constanţa, Mă­celaru a purtat o a doua negociere la bordul vasului Tirpitz.

În după-amiaza zilei de 25 august, Brinkmann a ordonat retragerea fără a se fi tras nici un glonţ. S-ar putea conchide că tactul diplomatic al comandantului român a salvat Constanţa, căci celelalte oraşe-porturi de pe fronturile Europei au fost distruse. 

În tot războiul, de altfel, Marina Română, aflată sub comanda lui, nu suferise pierderi majore.

De foame, a mâncat paiele din saltea
La 24 martie 1945, Horia Măcelaru a fost trecut în rezervă. La nici trei luni după aceasta, Comisia Aliată de Control l-a cerut judecat în calitate de "criminal de război". Aceasta urma să se facă în baza articolului 14 din Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1944, pentru "conlucrare activă cu Germania fascistă" şi "acţiuni criminale împotriva Na­ţiunilor Unite".

După o serie de investigaţii, Cabinetul 7 al Tribunalului Poporului l-a găsit nevinovat, deoarece nu avu­sese iniţiativă din punct de vedere operativ. Au menţionat chiar că datorită lui submarinele italiene nu au putut fi luate de forţele germane după trecerea Italiei de partea aliaţilor.

Nemulţumită, Comisia Aliată, prin vocea unui general sovietic, a forţat decizia de incriminare a lui Măcelaru. Ministrul de Război, ge­neralul Vasiliu-Răşcanu, a instituit o comisie de anchetă care însă l-a găsit nevinovat. Drept urmare, Parchetul Curţii Bucureşti l-a scos de sub învinuire.

După trecerea sa în rezervă, Mă­celaru a aderat la Mişcarea Na­ţio­nală de Rezistenţă, iniţiată de gene­ralul (r) Aurel Aldea, în calitate de comandant militar. A fost unul dintre principalii organizatori ai am­plei manifestaţii promonarhiste de la 8 noiembrie 1945. Alături de "grupul inginerilor", condus de Ioan Bujoiu, a activat şi în cadrul Mişcării Li­bertăţii Româneşti. De la per­cheziţia la domiciliu de la 27 mai 1946 şi până la arestarea din noaptea de 18 spre 19 aprilie, s-a ascuns prin casele diferitor prieteni. Arestat şi judecat pentru "activitatea criminală", a fost condamnat la muncă silnică şi la degradare civică pe viaţă, precum şi la plata unei importante sume de bani ca daune materiale.
A suferit în închisorile Aiud, Râmnicu Sărat, Jilava şi Gherla. A fost ţinut timp de şase ani singur în celulă, iar la Râmnicu Sărat, supus unui regim de înfometare. De foa­me şi-a mâncat atunci paiele din salteaua de la pat.

A fost eliberat la 29 iulie 1964, o dată cu ceilalţi deţinuţi politici, în baza Decretului 411/1964. După ce-a trăit o vreme din pensia de "profesor pensionar", i s-a aprobat cererea pentru pensie de serviciu.

S-a stins din viaţă la 11 iulie 1989, în relativă discreţie. Avea aproape 95 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cozia, alături de părinţi.