"Acceptaţi o convorbire cu taxă inversă?"

Era o adevărată aventură pentru locuitorii satelor României să-şi sune rudele aflate la oraş. Telefoane nu se găseau oriunde. Cine avea ceva ur­gent de comunicat trebuia să mear­gă la poştă. Unele sate nu aveau "Poştă, telefon şi telegraf" cum era titulatura pe atunci şi, mai pe bicicletă, mai cu căruţa sau făcând autostopul cu  vreo maşină de oca­zie, oamenii se deplasau în locali­tă­ţile învecinate care erau "do­tate" cu astfel de tehno­logii.

La poştă, în orice sat, ajungea ziarul Scînteia. Era distribuit pe la şcoli şi pe la Consiliile Populare, cum se numeau primă­riile pe atunci. Dar soseau ziare mai multe, aşa că oricine mergea să dea un telefon la oraş putea să se pună la curent cu informaţiile care se regă­seau în cotidian în ziua respectivă. Dar, până să citeşti ziarul, mergeai să discuţi cu telefonista. Comunicai numărul de telefon pe care doreai să-l apeleze telefonista de serviciu. Dacă nu-l aveai, îl afla aceasta.

Trebuia să ai răbdare în timp ce respectiva angajată, cu un tablou de co­mandă în faţă, încerca să ia legătura cu colegii de la judeţ. In­di­fe­r­ent unde sunai, toate treceau pe la ju­deţ. "Giurgiu?" "Giurgiu", spunea in­sistent telefonista, pe un ton nazal, în timp ce "mânuia" zeci de cabluri spe­cia­le de comunicaţii. Într-un final, le­gă­tura era creată. Trebuia să fii cât mai atent şi să intri repede în cabina indicată. "Cabina 1", "Cabina 4" etc., ţi se adresa pe acelaşi ton.

Intrai repede, închideai uşa şi vorbeai. Trebuia să spui repede ce doreşti să comunici rudei căutate. Cu uşile închise şi cu palma pe urechea "liberă" încercai să faci abstracţie de ţipetele celui care vorbea în cabina alăturată. Iar el de ale tale, pentru că legăturile erau atât de slabe, încât doar ţipând reuşeai să te faci auzit la celălalt capăt al firului. Uneori pe fir mai intervenea telefonista. Pe acelaşi ton te întreba: "Vorbiţi?", deşi ştia foarte bine ce faci. La finalul convorbirii mergeai şi plăteai. Nu era atât de scump, dar faptul că reuşeai să comunici, deh, era mare lucru!

Asta când rudele aveau telefon acasă. Dacă nu, se apela la aviz. Îţi dă­deai întâlnire pe fir a doua zi, la o anumită oră. Rudele sau cunoştin­ţele mer­geau la poşta din localitatea lor, după cum erai anunţat prin mandatul telefonic. Telefonista suna din nou la judeţ şi cei de acolo te puneau în le­gă­tură cu persoana căutată. Îţi răspundea dintr-o altă cabină de la poştă. "Alo!", iar vocea telefonistei te "veghea": "Vorbiţi?".

Cum era să fii telefonistă pe vremea aceea am aflat de la Geta Cră­ciun, din Cilibia, judeţul Buzău. A fost angajată a oficiului poştal local şi îşi aduce aminte de parcă a fost ieri cum decur­gea o tură la centrala telefonică. Avea un panou plin de fişe – nişte ca­bluri cu cap metalic, colorate – pe care le introducea în dreptul fiecărei linii corespondente cu dife­rite localităţi. "Convorbirile erau în funcţie de zona în care se situau cei doi care doreau să aibă legătura. În zona I, cea mai apro­piată, se taxau cu 9 lei primele trei minute de apel, convorbirile din zona II costau 5 lei minutul, iar cele din zonele III şi IV, câte 7,50 lei minutul. Lucram în ture, eram mai multe telefoniste, tura dura opt ore, astfel încât era cineva nonstop de serviciu." Fosta telefonistă avea un salariu de 1.800 de lei, ca începătoare, "o grămadă de bani la vremea aceea dacă ne gândim că un drum cu autobuzul până la oraş costa 8 lei, iar un kilogram de zahăr, de exem­plu, era 10 lei!", şi-a mai amin­tit ea. Acum lucrează la un atelier de geamuri şi parbrize din Buzău.

Pe când era studentă în Bucureşti la Facultatea de Geodezie, Topometrie şi Cadastru Funciar, Daniela B. îşi amin­teşte cum vorbea la telefon cu părinţii ei în Alba. Pentru că gazda ei nu avea telefon instalat, era nevoită să meargă la Palatul Telefoanelor, pe Calea Vic­toriei, să comande la centralistă o convor­bire cu taxă inversă. "Alo, alo, Pe­treş­tii, Petreştii? Casa B.? Vă caută Bu­cu­reştiul. Acceptaţi o convorbire cu taxă inversă? Bine, rămâneţi pe fir, să nu închideţi!" Apoi, către studenta care se plimba nerăbdătoare prin sală: "Pe­treştii, la cabina 4, aveţi legătura!". Toţi ochii din sală se îndreptau invi­dioşi spre cabina 4. "Alo, mama, eu sunt, da, totul e bine aici. Voi ce faceţi?"