Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"El e profesorul meu de teatru", a spus maestrul Radu Beligan despre scriitorul B. Elvin. "Nu este exact, dar este semnificativ", a fost comentariul acestuia. Trei decenii au lucrat în tandem - Radu Beligan, director de teatru, iar B. Elvin, secretar literar. Distinsul redactor-şef de acum al revistei Lettre Internationale este o arhivă vie a teatrului românesc.
PRIMUL TABLOID, LA NAŢIONAL
O biografie de excepţie, dar şi lămuritoare pentru spiritul secolului care-a trecut are scriitorul B. Elvin. S-a născut în 1927. "Fiu de mare burgheză, i s-a reproşat în 1953, când a fost exclus din partid. Tatăl fusese proprietarul unei rafinării din Moineşti, iar fiul, înzestrat cu talent literar, primise o educaţie aleasă. Cu harul înnăscut al unui diplomat de mare clasă, a reuşit o performanţă în contorsiunile unui laborator de creaţie precum teatrul. Din 1961 până în 1969 a fost secretarul literar al Teatrului de Comedie. Iar după aceea, până la finele lui '89, secretar literar la Naţional. În ambele locuri, directorul teatrului fusese maestrul Beligan.
"Ce se întâmpla la Teatrul Naţional?, începe domnul Elvin amintirile despre 1989. Naţionalul ca primă scenă a ţării, Beligan ca primul actor al României, clădirea nouă - edificiul marelui ctitor... Toate acestea determinau ca nu doar Ministerul Culturii, ci şi alte instituţii să îndrepte o mare parte din vizitatorii României socialiste către Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). De aici, un statut aparte al teatrului.
În primul rând - dar asta fusese dintotdeauna -, salariile actorilor erau mai mari cu 10% faţă de celelalte teatre din ţară. Un actor bun avea pe-atunci cam 4.000 lei. Câştiga însă mai mult. Erau tot felul de formule - televiziune, filme, radio. Între 8 şi 10 dimineaţa cam toţi erau la radio. Peste tot, prioritate aveau actorii Naţionalului. Care erau foarte buni. Aşa se face că iniţiativa pe care am avut-o în 1969 de a scoate o revistă a TNB - pe urmele lui Liviu Rebreanu, care o făcuse când fusese director - i-a mers lui Beligan. Apoi am editat o colecţie de cărţi «Thalia» în colaborare cu Editura Univers. Au apărut în ea piese foarte bune din dramaturgia universală. Mai târziu, când a început epoca grea a autofinanţării, ca să-şi facă planul şi să ia angajaţii salariile, unele teatre au trecut la fabricarea de dricuri şi rochii de mirese. Eu am propus un tabloid. Un fel de supliment-magazin din care scoteam câte numere aveam nevoie. Se vindea extraordinar de bine."
CAIETELE TEATRULUI NAŢIONAL
Două decenii la TNB a apărut singura, probabil, publicaţie din România fără Ceauşescu - Caietele Teatrului Naţional, cu frecvenţă trimestrală şi cu tiraj fabulos pentru o revistă de cultură. În 20 de ani s-au editat circa 4 milioane de exemplare. "Exceptând Secolul XX, nici o altă publicaţie nu avea atâta informaţie culturală străină importantă, spune domnul B. Elvin, redactorul-şef al Caietelor. Aveau şi un regim de difuzare aparte. Costau nimic sau aproape nimic, căci se dădeau împreună cu programul spectacolului de la TNB. Numele vehiculate acolo erau cele ale elitei scriitorilor din România - Marin Preda, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu... La municipiu le citea un băiat foarte bun, Gârmacea, care zicea «e-n regulă băieţi, dar mai schimbaţi cadrele». Adică autorii publicaţi. Iar Măciucă (şeful Direcţiei Teatrelor din România, n.n.) găsea totdeauna soluţii să apară."
Relatată în registru comic, istoria Caietelor are şi episoade demne de o antologie a umorului epocii. La una dintre aniversările lui Ceauşescu se indicase ediţie omagială. "Nu mai ţin minte ce vârstă rotundă împlinea, povesteşte interlocutorul. Nu am fost capabil să scriu un articol de elogiu şi i l-am cerut scriitorului Corneliu Leu. Şi s-a tipărit elogiul acela ca o supracopertă pe hârtie de lux. Spectatorii au luat-o, s-au aşezat pe scaune şi au lăsat «elogiul» să lunece pe parchet. La sfârşit, sala de spectacol a rămas pavată cu portretul lui Ceauşescu şi elogiul lui, călcate în picioare. A doua zi de dimineaţă a venit colonelul de la contrainformaţii care-şi avea slujba aici şi ne-a spus să nu mai difuzăm acel număr. Sub nici o formă. Şi n-a mai apărut, sub nici o formă, în Caiete nici Ceauşescu."
"GOMÂNIA" ŞI "DRAMAT-URGIA SOCIALISTĂ"
Cu cât sunt temerile mai mari, cresc şansele să greşeşti. În epocă, în corecturile ziarelor şi editurilor, de zeci de ori se silabiseau numele şi funcţiile Ceauşeştilor, se verificau despărţirile în silabe şi capetele de rând. De groaza greşelilor, corectorii lucrau pereche: unul citea şpaltul cu voce tare, iar celălalt îl urmărea pe dactilogramă. Tocmai de unde nu te-aşteptai, sărea greşeala ca iepurele, păcălind vigilenţa atâtor ochi.
Aşa se face că în vremea când toţi şopteau prin colţuri despre Goma, în Caiete a apărut "Gomânia" în loc de România. A urmat anchetă, declaraţii, se amuză (acum) domnul Elvin. Dar el le-o luase cu "măsurile" înainte. La TNB erau angajaţi fiul şi fiica lui Constantin Măciucă, înaltul funcţionar care "răspundea" de teatre în Consiliul Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste, cum i se zicea Ministerului Culturii. Măciucă junior era pompier, iar domnişoara Măciucă, referent literar. Fraţii Măciucă au primit şi sarcina să rectifice tot tirajul cu "Gomânia". Din pix, toate G-urile buclucaşe fuseseră corectate. Cum nici un exemplar nu fusese difuzat, securiştii au lăsat moartă istoria.
Altădată, în miezul Caietelor, un titlu a apărut despărţit astfel: DRAMAT-URGIA SOCIALISTĂ. "Când am văzut! Să fi vrut, n-ai fi putut să potriveşti!" - râde iarăşi domnul Elvin. Cum să evite scandalul?! Şi iarăşi noroc cu neamurile celor mari. Directorul tipografiei era frate cu Ion Coman, secretarul CC. S-a prefăcut că nu-şi aminteşte să fi tipărit paginile de mijloc ale Caietelor. Doamne fereşte de "sabotaj"! Căci "sabotajul" era prezumţia de vinovăţie a anchetei vreunei greşeli, ca aceasta, de redactare ori tipografie.
ARTA MAEŞTRILOR - INTUIŢIA ŞI DIPLOMAŢIA
Maestrul Radu Beligan era şi preşedintele - ales pe viaţă - al Institutului Internaţional de Teatru. Întâmplări cu tâlc spun că talentul, oricât de mare, se pierde fără steaua norocoasă.
"În 1967, povesteşte domnul Elvin, România a fost singura ţară din blocul socialist care nu condamnase Israelul în conflictul cu ţările arabe. În 1968, Teatrul de Comedie - unde Beligan era director, iar eu secretar literar - a făcut un turneu în Israel. Era primul turneu al unei trupe de teatru dintr-o ţară socialistă în Israel. Enorm în epocă! Am fost cu «Celebrul 702» al lui Mirodan, cu «Rinocerii» lui Ionescu şi nu-mi mai aduc aminte cu ce. Dincolo de valoarea propriu-zisă a spectacolelor, era o afecţiune, o generozitate de nedescris a publicului!
La un moment dat ni s-a acordat o cinste neaşteptată. Beligan, eu, directorul administrativ şi «reprezentantul Culturii» - colonel de Securitate! - am fost invitaţi la Hotelul King David de reprezentanţi ai diplomaţiei israeliene. Erau interesaţi ca Beligan să preseze Moscova, iar Israelul să fie invitat la conferinţa IIT din 1968. Acolo - eu mai mult, Beligan mai puţin -, am semnalat necesitatea ca Israelul să-şi facă propagandă. Am rămas foarte surprins de atenţia ce mi-a fost acordată mie. Lui Beligan şi mai mult. S-au făcut reuniuni, pentru mine au fost chemaţi marii scriitori din Israel. Nici Beligan nu s-a plictisit. Şi - evident, nu fără aprobare - Beligan a susţinut această cerere israeliană. S-a obţinut astfel ca, pentru prima dată, să se întâlnească o delegaţie oficială israeliană cu delegaţi arabi, americani... Era o victorie mare. Nu a lui Beligan, nici a TNB, ci a României. A fost şi una dintre biruinţele multe ale lui Beligan, el fiind un diplomat de mâna întâi."
Invitat în alese reuniuni şi onorat cu prestigioase amiciţii internaţionale a fost şi B. Elvin. Dar ce compliment mai deosebit decât declaraţia maestrului Beligan? "El e profesorul meu de teatru", l-a elogiat marele actor pe scriitorul B. Elvin. "Nu este exact, dar este semnificativ, explică interlocutorul. Şi exorbitant. Un compliment fabulos, strivitor prin mărinimia lui... Marele actor a ştiut totdeauna mai bine decât mine ce trebuie să facă, a avut relaţii mai mari şi în mai multe grupări. Dar... Uneori îi spuneam «nu e momentul», altădată ziceam «acum trebuie încercat - Ionescu sau Durrenmatt». «Caligula» sau «Generoasa fundaţie» au fost primite de public ca veritabile pamflete ale prezentului. «Vă daţi seama ce serviciu îi facem lui Ceauşescu, jucând Caligula? - ziceam eu. Aşa demonstrăm că el nu e un dictator.» Foloseam acelaşi tip de raţionament ca evreul ungur. Cică, odată, pe stradă, spunea acela bancuri despre un dictator. Ai s-o plăteşti, îl denigrezi pe Hitler! - l-a avertizat patrula. Eu vorbeam de Stalin, dvs. v-aţi gândit la Hitler! - a oferit acela imediat o explicaţie salvatoare. Potrivită şi momentului Ceauşescu."
O PIESĂ ÎN CĂUTAREA ACTORILOR: "TINEREŢEA CÂRMACIULUI"
Altă întâmplare - hazlie acum, dătătoare de nelinişti atunci -, s-a petrecut în 1989. "În primăvară ne-a venit o piesă prin poştă. Cu doi autori - unul se numea Bărbulescu, celălalt, nu-i mai ţin minte numele, era profesor de ţară. Piesa se numea «Tinereţea Cârmaciului» şi ne era oferită pentru deschiderea stagiunii 1989-1990. Cum era piesa? Sub nivelul trotuarului şi cu toate lozincile epocii. Nu am răspuns la început nimic. Au venit apoi autorii să-şi pledeze cauza. După ce le-am respins-o, au reclamat la CC. Şi-a apărut Măciucă. Zicea să ne plimbăm - în TNB erau peste tot microfoane. Cele mai multe la toalete. A încheiat plimbarea cu «e lată - trebuie să joci piesa sau găseşti o soluţie». Apoi m-a chemat Tamara Dobrin, fosta mea colegă de facultate. Când era de bine, mă lua cu «hai să-ţi dau, Bebe, un Kent!».
Când era rău, deveneam «tovarăşul Elvin!». La «Tinereţea Cârmaciului» eram «tovarăşul Elvin!!!»... Şi i-am spus: «Daţi-mi, vă rog, distribuţie şi regizor că o jucăm. Dar... Ştiţi ce s-a întâmplat cu o săptămână în urmă...» Cu câteva zile mai devreme, într-o crâşmă din Obor, actorii Gheorghe Cozorici şi Constantin Rauţchi au jucat un pasaj din «Săptămâna patimilor» de Paul Anghel ce putea fi interpretat şi ca un elogiu adus lui Ceauşescu. L-au jucat la beţie. Şi cum?! După ce şi-au dat izmenele jos! Povestea făcuse înconjurul Bucureştiului, dar nu s-a luat nici o măsură. A trecut sub tăcere. «Ştiţi? - i-am mai spus eu Tamarei Dobrin. Am vorbit şi cu Beligan. Pentru rolul Tovarăşului ne-am gândit la Adrian Pintea... Dar mai e şi Tovarăşa!... Daţi-ne o distribuţie şi jucăm. Evident că aici a murit «Tinereţea Cârmaciului»".
Citește pe Antena3.ro
