"Am făcut la prăjituri de-am înnebunit"

"Aaaaa, păi eu aveam trompele înfundate şi nu puteam să fac copii. Mai mult decât atât: soţul meu, care era şofer pe tir, era mereu plecat. Aşa că atunci când venea din desele lui delegaţii, na, ce să zic, venea, «făcea prăjituri» cu mine, c-aşa ne ziceam noi (a murit, săracul) şi nu ieşea nimic din cuptor. Ca să zic aşa, dacă-nţelegi ce vreau să zic". "Înţeleg, înţeleg."

"Şi cam asta, dragă, şi tot băgam făină, tot băgam mălai în prăjitura aia şi nimic, da' nimic, mai puneam şi o tonă de praf de copt, că trebuia să iasă o ditamai prăjitura din ingredientele alea, da', ce să zic, nu ieşea nimic. Şi odată am vorbit eu cu o prietenă, că eram casnică şi aveam mult timp liber, vorbeam, zic, o dată cu o prietenă şi-mi zicea că de ce nu rămân şi eu însărcinată, că, uite, ea are trei copii, eram tânără, nu pot să spun că eram foarte urâtă, eram chiar drăguţă, dacă-ţi arăt nişte poze cu mine mori, nu alta, bărbată-miu mă iubea, era mort după mine, în fine, nu mai zic de asta, dragă, şi nu-ţi zic că mă duc la doctor, acolo, la Universitar, la Municipal sau cum îi zice, şi-mi zice ăsta, drăguţă, că cică am trompele-nfundate! E, zi şi tu, na! Şi mi le desfundă el...". "Cum vi le-a desfundat?" "Păi cu pompa, cum să mi le desfunde?" "Haideţi, doam­nă, fiţi serioasă."

"Ei, mai glumesc şi eu, că dacă n-aş glumi aş înnebuni, păi mi-a dat nişte pastile, să ştii, şi mi-a zis că, dacă nu merge aşa, o să intervină el nu-ştiu-cum, că n-a mai fost nevoie, a venit bărbată-miu, «am făcut prăjituri», şi nu-ţi spun ce prăjiturică am scos din cuptor, un băiat. Îl am şi acum, dacă-ţi vine să crezi. E de vârsta lu' mata. Şi pe urmă am făcut la prăjituri de-a trebuit să mai dau şi pe la alţii, că erau prea multe şi ne creştea colesterolul, îţi dai seama.

Mă, da' aşa ce mi-a desfundat doctorul ăla trompele, că, nu, serios, mai voiam şi io o pauză. Am făcut nu-ţi spun câte avorturi şi pe urmă am mai făcut o fată şi pe urmă n-am mai făcut nimic, c-am îm­bătrânit şi mi s-a acrit de prăjituri. Gata cu pră­jiturile. Fata mea are douăş'cinci de ani." "Să vă trăiască." "Da' tu ce cauţi singură prin parc? Ce-ţi trebuie role la vârsta lu' matale? La vârsta lu' matale..." "Şi deci cum era cu sexul?" "Cu ce? Cu «făcutul de pră­jituri»? Păi, maică, îţi spusei, ăia te obligau să faci copii, na, voiai, nu voiai, trebuia să vorba aia, nu că nu voiam, da' dacă nu rămâneam, eu ce era să fac? Acuma, îţi spun sincer, mie chestia asta cu făcutul copiilor pe bandă rulantă mi se pare chiar o idee bună. Că uite, acuma nimeni nu mai vrea să mai facă copii şi a scăzut natalitatea şi au crescut boşorogii ca mine. La număr vreau să spun. Păi eu mai trăiesc cât mai trăiesc şi mă duc, da' voi, voi? Pe voi cine vă mai ajută la bătrâneţe?" "Păi, ce, d-aia făceaţi copii? Ca să v-ajute la bătrâneţe?"

Fâstâceală pe bancă în parc.
"Ei, mai faci un copil, mai speri c-o să ai o mână de ajutor, că n-o să fie chiar aşa, îl faci, îl arunci în lume şi gata. Nu? Zic şi eu. Mă gândesc ca omul. Da' să ştii că pe vremea aia, când eram şi io mai tinerică, chestia asta cu «făcutul prăjiturilor» era nasoală, eu n-am trăit aşa nasol, ce să zic, c-am avut o soră în Germania şi ne ajuta, da' de alţii zic, nu era deloc.

Păi femeile munceau cot la cot cu bărbaţii, că, na, aşa au vrut, egalitate. Au vrut egalitate? Na egalitate! Să le iasă pe nas egalitatea! Că după ce dădeau din ele la serviciu, tractoriste, bobinatoare, d-alea grele, nu secretare, de făceau cafelu­ţe toată ziua şi stăteau la kenturi pe la colţuri, io zic de astea, care munceau şi câte douăşpe ore pe zi, că le zicea tovarăşu' să depăşească recordul, să spargă alea, să cutare, să nu-ştiu-ce, alea după o juma' de zi de muncă d-aia, du-te acasă, stai la coadă, ia-ţi raţia de ulei, ia-ţi raţia de zahăr, ia nişte pâine, du-te acasă, încropeşte ceva de mâncare, se face târziu, copiii nu şi-au făcut temele, că te aşteaptă pe tine să le facă cu tine, că parcă tu eşti Mafalda să le ştii pe toate, şi dă-i, şi munceşte de te iau toate bolile şi pe urmă, obosită frântă, vine bărbatu' acasă de la cârciumă, mort de beat, are chef de «făcut prăjituri» cu tine, când tu eşti moartă de somn şi abia aştepţi să te bagi în pat.

Eu nu zic de mine, da' ştiu c-aveam o prietenă. În mi­­ne nu dădea bărbată-miu nici c­-o floare. Vorba aia. Ce bărbat bun am avut eu doresc la toată lumea. Şi, na, femeia comunistă n-are as­tâmpăr. Aşa se zicea. Femeia co­munistă, după ce munceşte în câmpul muncii, după ce munceşte pe urmă în câmpul casei, după ce face temele la copii, spală-i, calcă-i, îmbracă-i, fă-le pacheţelul cu mân­care pentru a doua zi la şcoală, după ce se spală cu ce apucă şi ea acolo, se face douăşpe noaptea, dă să se culce, vine ăla beat, că vrea mâncare şi sex. Păi să nu-i crăpi capul? Au vrut egalitate? Poftim egalitate! Eu cred că egalitatea e doar pe hârtie, mămică.

Eu am crescut într-o familie creştină şi ştiu că femeia creştină era femeie cu adevărat, nu buldo­zeristă, tractoristă, d-aia cu energie ca bateria.

Eu ştiu că femeia e femeie şi că nu este egala bărbatului. Da' bărbatul a născocit chestia asta cu egalitatea, ca să le ia ochii, ştii?, să le ia ochii la femei, să le vânture libertatea pe sub nas şi de fapt, ce-au făcut?, le-au făcut sclave, de fapt.

Asta e, nimeni nu spune asta. Sexul era o chestie de făcut copii. Nimănui nu-i păsa cum faci tu co­piii ăia, dacă eşti obosită, dacă ţi-e foame, dacă ai chef, dacă n-ai, pe urmă tu făceai copilul şi venea statul să ţi-l ia ca să ţi-l îndoctrineze. Înţelegi? Nu, că nici io nu sunt aşa de proastă. Oi fi fost io casnică, da' mă duce mintea, am mai citit şi io de una, de alta. Şi-mi dau seama. Nu, că-mi dau seama, efectiv, îmi dau seama.

Eu am fost un caz fericit. Că bărbatul meu mă iubea şi a murit de curând, da' nu-l plâng, că e bine acolo unde e, abia aştept să mă duc după el. Acuma e dezordine şi debandadă. Toată lumea, mă uit la copiii ăştia, face sex de când este mică. Am auzit de băiatul ăla de unşpe ani care-a făcut copii. Haidade, nici chiar aşa! Nici ca la comunişti, să stea după tine, să faci patru copii ca să-ţi dea concediu de maternitate mai mare cu câte o lună pe fiecare copil în parte, da' nici cum e acuma.

Pe vremea aia aşa era. Un copil, trei luni concediu de maternitate. Doi copii, trei luni. Patru copii - patru luni. Şi tot aşa. Puteai să faci şi o echipă de fotbal dacă era după Ceauşescu. Da' să ştii, eu îţi spun! Nu-ţi ascund c-am fost o vreme, scurtă, ce-i drept, bucătăreasă la un orfelinat. La o casă de copii. Păi ştii tu de unde veneau copiii ăia?" "De unde". "Păi de la alea care «făceau prăjituri», «sex», cum se zice acuma, şi, fiindcă nu-i voiau, îi abandonau. Şi-i dădeau la casa de copii, ordinarele. Alea nu-s mame, alea sunt animale. Eu asta zic.

O mamă care-şi abandonează copilul nu merită nimic bun. Mă uitam la săracii copiii ăia, se ţineau de pat şi se legănau, aşa. Îşi furau mâncarea unul altuia, ăia mari îi băteau p-ăia mici, ăia mici stăteau cu mucii la nas şi o săptămână dacă nu veneai tu să li-i ştergi, îmi aduc aminte de unul, Doamne, ce mai plângea, Doamne, ce mai era în sufletul lui, sufletul lui care atâta spunea «vreau la mama, vreau la mama». Păi să nu-i legi trompele lu' una ca aia care-şi lasă copilul şi-şi vede de viaţa ei? C-ajunserăm de unde am plecat. Pentru ce au suferit copiii ăia din orfelinate pe vremea lu' Ceauşescu, alea merită să li se pună ştreangul de gât. Să s-aleagă prafu' de ele. Mai bine nu mai faci copii decât să-i arunci ca pe nişte haine stricate. Ia să fi crescut ea la orfelinat. Îi convenea? Nu cred".