x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintiri cu aromă de... murături

0
29 Sep 2009 - 00:00
Cum arăta toamna lui 1989? La fel ca şi acum! Serile şi dimineţile erau răcoroase, iar la prânz cald. Ei, ce spun eu! Nu chiar aşa de cald cum este acum, dar era, oricum, mai călduţ decât seara şi dimineaţa. Şi pentru că începuse să se răcorească afară, mama îmi tot spunea că trebuie să punem murăturile (măcar castraveţi şi gogogoşari) "că acu' o să cadă mamă bruma şi rămânem fără provizii de iarnă, iar la Crăciun şi Revelion n-avem şi noi cu ce să facem salata de boeuf". Avea dreptate, dar mie îmi era groază de nebunia cozilor cu care nu reuşeam să mă obişnuiesc deloc. Le evitam pe cât puteam (la vremea aceea mama era tânără şi în putere şi nu se prea baza pe mine decât în cazuri de forţă majoră), dar toamna, înainte de începerea sezonului murăturilor, începea nebunia: aveam de procurat oţet, ulei, condimente, borcane (dacă era cazul) şi... celofan. În bloc, ca în toate blocurile comuniste, funcţiona foarte bine telefonul fără fir: "Vecină, se dă la Big ulei, oţet sau... celofan". Şi, cu mic cu mare, mergeam şi ne aşezam la nişte cozi imense, cozi ce erau de obicei şi pe patru rânduri (de fiecare dată cozile se formau în spatele ma­gazinului, pentru că dacă ar fi fost în faţă "ar fi dat urât").

De ce tot spun eu de celofan? Pentru că era o mare realizare să legi borcanele cu el. Se găsea foarte rar, iar cel bun (special pentru legat borcanele cu murători) se procura şi mai greu. Mai erau diverşi prin piaţă care vindeau miraculosul celofan, dar de multe ori te puteai înşela, pentru că era din cel în care se împachetau florile. Şi nu vreţi să ştiţi cât mă certa mama când mă păcăleam cu el! Oricum, eu nu vedeam nici o deosebire între cele două. Erau transparente, dar nu aveau aceeaşi rezistenţă, iar cel pentru împachetat flori nu trecea proba cu apa! Celofanul bun, după ce-l udai cu apă şi-l puneai pe borcane, făcea aşa ca un fel de priză cu borcanul, pe când celălalt se rupea. Deci... eu mergeam după ulei, oţet şi, uneori, borcane, iar mama se aşeza la coada cu... celofan. După câteva ore bune de stat pe la cozi mergeam acasă - dacă aveam noroc - cu toate cele trebuincioase pentru murături.

A doua zi, iar mă trezea mama cu noap­tea-n cap ca să mergem după legume. Trebuia neapărat să fim în piaţă de dimineaţă ca să "prindem ce e mai bun şi mai proaspăt": gogoşari, castraveţi, morcovi, ţelină, frunze de ţelină şi hrean, apoi mergeam acasă. Şi începea nebunia: legumele erau spălate şi puse la uscat. Castraveţii erau tăiaţi în două, iar gogoşarii în patru, apoi erau aşezaţi în straturi într-o oală mare şi opăriţi cu o soluţie preparată din oţet, apă, sare şi puţin zahăr. Oala era apoi acoperită cu un capac şi era lăsată să stea aşa aproximativ 10 sau 12 ore. După expirarea timpului legumele se puneau în borcane, alternând gogoşarii şi castraveţii. Între ei mama punea frunze de ţelină, bucăţele de morcovi, boabe de piper, iar deasupra turna compoziţia în care stătuseră cu o zi înainte. Dar înainte de a o turna peste legumele din borcan aceasta trebuia dată în clocot. După ce borcanele erau umplute se legau cu, normal, mult căutatul celofan, apoi mama le ţinea mai multe ore înfăşurate în pături, iar când se răceau borcanele erau puse în cămară.

Murăturile erau deliciu! Erau tari şi deo­sebit de savuroase. Toate acestea parcă s-au întâmplat ieri. Acum "minunatul" celofan se găseşte peste tot şi, de aceea, punerea mu­răturilor parcă nici nu mai are farmec. Nu mai stai la cozi, nu trebuie să te mai trezeşti cu noaptea-n cap să mergi la piaţă. Aşa că mergi liniştit la supermarket, de unde îţi procuri murăturile de care ai nevoie şi când ai nevoie. Dar gustul acela de castaveciori muraţi şi de gogoşari nu-l mai întâlnesc pe nicăieri. Numai mama mea punea murături la borcan atât de "parfumate".
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de