Amintiri din copilărie: Carnea noastră cea de toate zilele

Republica Socialistă România avea două monede naţionale: leul şi carnea. O mare parte din viaţa noastră se învârtea în jurul cărnii: "nu mai avem carne", "s-a băgat carne", "ia-mi şi mie carne". Carne, carne şi iar carne.

Cărniţa putea fi folosită pentru rezolvarea problemelor de sănătate, pentru achiziţionarea de benzină, putea fi dată la şcoală dacă cei mici făceau năzbâtii şi profesorii le puneau gând rău. Carnea putea fi oferită oricui, de la maistru la director, de la asistentă medicală la ministrul Sănă­tă­ţii, de la comandant de pluton la ge­neral. Doar că unii aveau faţă de un pui, alţii de doi, ăia mai mari erau de curcan şi cei mai de sus de căprioară, mistreţ sau urs. Dar tot de carne era vorba.

Într-o zi, vărul meu H, student la TCM pe vremea aceea, primeşte de la maică-sa o misiune secretă, de mare importanţă pentru familie: să se întâlnească în oraş cu o persoană cu greutate, un soi de VIP al vremii. Un domn care lucra la un abator. Acesta urma să-i dea o cantitate mai mare de carne proaspătă şi transferul mărfii trebuia făcut departe de privirile curioase şi pofticioase ale oamenilor. Tipul nu putea risca să fie văzut de vreun securist, urmărit şi dat în gât la Partid.

Ar fi fost posibil să-şi piardă poziţia care îi asigura resursele construcţiei unei viluţe superbe tocmai sus, pe Copou. Poate din graba cu care i-a fost predată sarcina sau cine ştie din ce motiv, H a fost ţinut în beznă informaţională, exact ca în misiunile serviciilor secrete. I s-a spus doar ce era strict necesar să ştie: locul de întâlnire, ora, şi faptul că un domn bine, grizonat şi îmbrăcat la costum, îl va contacta. Cu jumătate de ceas înainte de momentul X, văr-meu se plimba aparent meditativ, pe aleea care dă­dea exact la Teiul lui Eminescu. Arăta ca un poet visător, dar sufletul lui era în­cordat ca un arc pentru a nu rata im­portanta întâlnire carnală, în cel mai culinar sens al cuvântului.

Deşi locul fusese bine ales, Parcul Copou ne­fiind aglomerat la acea oră de prânz, totuşi ghinionul îşi făcu apa­ri­ţia sub forma unui beţiv care se le­găna între marginile aleii. Şi asta nu era tot. În urma beţivului venea un a­lai de câini vagabonzi. Întâlnirea cu do­mnul de la abator putea fi compromisă. H se dădu puţin mai încolo şi se aşeză pe o bancă. Nu era cazul să rişte o conversaţie interminabilă cu be­ţi­vul. Degeaba. Tipul se opri în dreptul lui şi începu să se încline periculos, într-un fel care nu avea nimic de-a face cu amabilitatea.  Geanta pe care o avea în mână atingea pământul şi câinii se apropiară şi mai mult. Unul mai curajos se aruncă înainte şi trase din ea o halcă de carne. Fugi urmat de haita furioasă. Omul răcni câteva înjurături şi apoi spuse: "Tu eşti H? Ia de ici. Las' că vă mai aduc."

Întâlnirea s-a terminat repede, beţivul a rămas legănându-se cu ochii spre florile de tei şi H a luat-o la picior urmărit de maidanezii fără şuncă şi noroc. Tot H îmi povestea că în sat la bunică-sa dinspre tată era unul care păţise o chestie ca-n filme. Fusese la socru-său, om important în zonă, să ia un viţel pentru un botez. Socrul avusese curaj să taie viţelul – deşi prin anii ’80 sacrificarea vitei era infrac­ţiu­ne – datorită relaţiilor pe care le avea cu şeful de post şi preşedintele CAP-u­lui. Omul nostru umplu porbagajul Daciei cu carne şi foarte sigur pe el porni spre oraş.
"Gicule, spuse nevastă-sa prevă­ză­toa­re, dacă ne opreşte miliţia ce facem?"
"N-are nimica, fă, n-am 300 de lei la mine? Îi dăm şi gata. Da' nu ne opreşte nimeni".

Când mai aveau vreo 20 de km de mers, opriră pentru necesităţi fiziologice. Gicu scoase maşina în afara drumului, dar nu chiar total. Doar nu era să noroiască roţile. Într-o secundă s-a produs tragedia. O căruţă se hurducăia pe gropile de la marginea sen­su­lui opus, din spate venea un camion şi Dacia fu lovită în spate. Noroc că Gicu şi nevastă-sa erau în porumb. Într-o secundă, pe toată şoseaua era numai carne împrăştiată, resturile maşinii pline de sânge şi oase. Şofe­rul camionului începu să se bată cu pumnii în cap şi să urle. Gicu era un om cu simţul umorului şi găsi cea mai potrivită răzbunare pentru Dacia distrusă: se aruncă la pământ printre resturile de viţel şi începu să urle: "Copiii mei, copilaşii mei!"
Bietul şofer o luă la goană peste câmp, nefiind găsit nici până în ziua de astăzi.
Dan CÂRLEA