Animale ascunse în beciuri

Se apropia ziua mea şi aveam mare nevoie de ouă. Am dat sfoară în ţară şi, una dintre colegele mele mi-a zis că pot merge cu ea într-un sat, de unde putem cumpăra ouă proaspete. Dar exista o condiţie: nu trebuia să spun nimănui de unde le-am obţinut! Sub nici o formă!

Am asigurat-o că n-am nici un interes să fac aşa ceva, şi sâmbăta următoare ne-am prezentat la rată ca să ajungem în satul cu pricina. Am străbătut o distanţă destul de mare de la şoseaua principală până în sat, dar a meritat. Am poposit la gospodari în bătătură şi ne-au poftit în bucătărie. Acolo am depănat una, alta şi, cu această ocazie, am aflat că fosta mea colegă făcuse parte cu ceva timp în urmă dintr-o echipă de inventariere a animalelor din gospodăriile sătenilor.

Trebuia să înregistreze câţi porci, câte vite, câţi cai, dar şi câte şi ce fel de păsări aveau în curte. Pentru fiecare tip de animal şi la un anumit număr de bucăţi, erau obligaţi să dea cote la stat, la Primărie. Pentru atâţia porci, trebuia să dea ţăranul o anumită cantitate de carne de porc; pentru cai, trebuia să efectueze un anumit număr de zile-muncă la colectiv cu caii; pentru capre, trebuia să dea o cotă de lapte pe lună şi o anumită cantitate de păr; la oi, la fel. Iar la păsări, ce să mai vorbim, pentru un anumit număr de găini trebuia să dea ţăranul un număr stabilit de ouă. Deci, oricâte eforturi făcea, nu putea să-şi ajute omul copiii plecaţi la muncă la oraş sau la facultate cu ceva de acasă, pentru că orice surplus era luat de stat.

Dar cum fiecare lucru care este punitiv obligă românul să găsească şi o portiţă de scăpare, s-a întâmplat şi de data asta. Aşa că bieţii oameni au început prin a-şi ascunde animalele. Duceau vacile la montă pe ascuns. Dacă făta vaca, viţelul creştea în întunericul grajdului până căpăta ceva greutate, după care era tăiat degrabă. Am aflat că prin zona Bacăului era o echipă de ţigani măcelari care aveau cea mai mare viteză la tăiat, tranşat şi vândut vitele. Ieşise şi o glumă amară pe seama lor: cum că aveau aşa o viteză, încât "vita mugea încă în oala de ciorbă". Ţăranii mutau porcii la vecinii care deja fuseseră verificaţi şi reduceau numărul de capre şi oi ca să dea cât mai puţin lapte la cotă.

Cea mai interesantă găselniţă era cea cu păsările. Raţele, gâştele nu aveau căutare, pentru că nu dădeau prea multe ouă şi nici nu se căutau pe piaţă, dar găinile da. Aşa că ţăranul punea la vedere cinci găini, cele pentru care nu se cerea cotă, celelalte erau ţinute într-un beci! Săpau în grădină o groapă mare, pe care o acopereau cu un capac din lemn peste care puneau iarbă. În groapa aceea, prevăzută şi cu o răsuflătoare, se aflau găinile. Bietele de ele erau hrănite ca şi celelalte, dar nu vedeau lumina zilei. Aproape toţi sătenii aveau un astfel de beci! Iar când se afla că vin echipele cu recensământul se organizau. Colega mea aflase întâmplător şi nu i-a pârât. După o lună, s-a trezit cu ţăranul la poartă, cu o sacoşă cu ouă. Au lămurit lucrurile, au rămas prieteni pe viaţă şi s-au înrudit prin copii.

Am văzut o găină care fusese tăiată de gazdă în cinstea noastră. M-am speriat! Biata de ea, avea ghearele strâmbe! Nu cred că ar fi stat vreodată pe propriile picioare. Când am întrebat de ce este aşa, ţăranul mi-a zis: "Apăi, dacă stă la întuneric, se strâmbă la oase! D'aia le tăiem imediat ce nu mai fac ouă! Nici nu putem să le scoatem afară, pentru că nu mai văd bine!", m-a lămurit el.   

Pentru că mi se strânsese stoma­cul şi se vedea pe chipul meu o imensă oripilare, colega mea m-a ciupit ca să-mi revin. Am pretextat că trebuie să fiu acasă la ora prânzului şi, fiecare cu 30 de ouă în sacoşă, am plecat acasă. N-am scos o vorbă tot drumul. Eram prea furioasă!