Bar de zi şi... uneori de noapte!

"Muncitorii au pornit / Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit! Şi ei azi săr-bă-to-reeesc / Unu-Mai-mun-ci-to-resc!" De 1 Mai-muncitoresc, românul mai deştept se urca în Dacia din dotare sau în tren şi pleca la mare.

"Plăcerile litoralului românesc nu erau atât în staţiuni, cât în satele de pescari din sud, respectiv 2 Mai şi Vama Veche, unde oamenii se întâlneau în fiecare an să-şi spele creierul chiar de sărbătoarea muncitorului spălat pe creier", îşi aminteşte Dragoş Stan, un bucu­reş­tean care şi-a petrecut ultimul 1 Mai comunist în Vama Veche.

"Aveam 19 ani atunci şi de mulţi ani mergeam cu părinţii şi cu prie­te­nii în 2 Mai. În Vamă nu era ni­mic. Mergeam acolo să ne facem de cap, tocmai pentru că era pustiu. La intrare era o singură cârciumă, pe care scria «Bar de zi şi, uneori, de noapte», iar acolo găseam din când în când mici şi ciorbă de peş­te. Dar nu pentru asta ne duceam, ci pentru distracţia care se lăsa greu peste plaja goală de Ziua mun­ci­torilor de pretutindeni", povesteşte Dragoş.

Puţin le păsa petrecăreţilor din 2 Mai şi din Vama Veche de întrecerile socialiste care se organizau în fabrici şi uzine. Cei care nu erau amatori de medalii şi de ordine ale muncii îşi luau porţia de libertate pe malul mării, petrecând până în dimineaţa de 2 Mai, în satul cu acelaşi nume. Departe de defilări şi discursuri, muzica "Întâiului de mai" era cu totul alta la 2 Mai şi Vama Veche: cântec de chitară pe nisip, la lumina focurilor de tabără.

În 2 Mai şi în Vama Veche nu era loc de inhibiţii şi de minţi înguste. Elita culturală se refugia printre pescari, dezbrăcată de toate constrângerile şi uneori de haine. "Nudismul nu este ceva ieşit din comun. N-am înţeles niciodată de ce «textiliştii» văd ceva extraordinar în a sta la plajă dezbrăcat, mai ales într-un spaţiu ca acesta, destinat nudiştilor.

Nudism se făcea şi la Lacul Sărat, la marginea Brăilei, se făcea şi la Techirghiol, se făcea şi la Costineşti şi, de fapt, oriunde în lumea asta. E adevărat că în bazele de tratament existau spaţii special amenajate, cu departajare pe sexe, dar oamenilor le-a plăcut întotdeauna să exagereze în privinţa nudiştilor din 2 Mai şi din Vamă. În general, frustraţii şi cei neîmpliniţi pe toate planurile arată cu degetul către un grup nonconformist, la care nu au acces, şi încearcă să inventeze telenovele care să le justifice în faţa propriei conştiinţe nonapartenenţa la acel grup, care le este superior.

Pe 1 Mai '89 nu m-am dezbrăcat pe plajă, pentru că nu era suficient de cald. Nici nu cred că a stat cineva la plajă în acele zile, dar vara, fiecare stă la plajă cum îl taie capul, fără să-şi facă probleme că i se vede ceva ce ar trebui ascuns", spune Ioana T., o obişnuită a distracţiilor din cele două sate de pescari de la malul mării.

Ziua Muncii nu era o sărbătoare comunistă, deşi foarte mulţi ro­mâni credeau asta cu tărie, în anii aceia. "Poate unora li s-ar părea bi­zar, însă cei care petreceau de 1 Mai pe plaja din 2 Mai ştiau mai multe despre istoria acestei zile decât nenii care organizau festivităţi tematice", povesteşte Dragoş Stan râzând. "Ştiam că scânteia primului 1 Mai s-a aprins în Statele Unite ale Americii, la Chicago, în 1886, cu ocazia revoluţiei industriale. După nenumărate greve, muncitorii s-au răsculat pe străzile din Chicago, iar datorită lor, de atunci, avem dreptul la ziua de muncă de opt ore.

Nu ştiu alţii cum sunt, ca să-l citez pe tata Creangă, dar eu n-am perceput niciodată ziua de 1 Mai ca pe ceva muncitoresc, ci mai degrabă ca pe o pauză de Bucureşti, pentru o întâlnire cu prietenii. Pe 1 şi 2 Mai mergeam să verificăm nisipul, să ne stabilim locul de cort pentru luna următoare. Cât despre ulti­mul 1 Mai comunist, cert e un lucru: până pe 2 Mai n-a mai dormit nimeni la 2 Mai. Chitara mea veche, făcută la Reghin, purta cu mândrie cravata mea de pionier, iar până dimineaţă a devenit martiră, pe malul mării."

Retraşi la 2 Mai în dimineaţa zilei de 2 Mai, petrecăreţii au lăsat în urmă plaja goală, doar cu scoicile şi pescăruşii locului. Barul "de zi şi, uneori, de noapte" a rămas şi el trist, ca în fiecare an, în aşteptarea primului val de turişti de la începutul verii. "Nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat ceva special de Ziua Muncii în '89", îşi aminteşte şi Liviu D., un vamaiot convins.

"Aceeaşi petrecere, cu aceiaşi oameni, în general. Aceeaşi evadare pe plaja virgină pe care o şifonam noi sub picioare, ca de fiecare dată. Ciulinii se burzuluiau şi ne-nţepau în tălpi, pentru că noi eram mult prea distraţi şi mult prea desculţi ca să-i mai băgăm în seamă, dacă nu o făceau ei. Şi o făceau... atât de bine, că nu ne mai puteam încălţa cu nimic în următoarele zile. Dar noi nu ne supăram pe ei niciodată.

Zilele erau la fel de frumoase la 2 Mai şi în Vamă, fie că era 1 Mai, 2 Mai, 1 iunie, iulie, august sau septembrie târziu, când trebuia să părăsim teritoriul până la următorul 1 Mai." Pentru el, ca pentru mulţi alţii, 1 Mai nu era în '89 Ziua Muncii, ci ziua poeziei. Ziua care anunţa vacanţa de vară. Avea, ca şi ceilalţi, ocazia să evadeze într-un spaţiu fără restricţii, să-şi întâlnească acolo profesorii de la facultate, colegii şi mulţi prieteni.

Poezia lor nu avea nimic în comun cu versurile "angajate", nici cân­tecul nu-i îndemna spre "noi culmi de civilizaţie şi progres", ci-i oprea din muncă pentru a le oferi un răgaz de gândire şi creaţie. Răgaz pe care "clasa muncitoare", aşa cum era ea definită în discursurile liderilor comunişti, n-ar fi trebuit să şi-o poată permite. Nonconformiştii - aşa cum au fost văzuţi mereu - în satele de pescari din sudul litoralului erau poeţi, pictori, scriitori, muzicieni, critici de artă, actori, profesori universitari sau studenţi eminenţi care vedeau lumea altfel decât se cerea în discursul public.