Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă ar fi să ne luăm după statistici, un muncitor sau un angajat sovietic mediu câştigă 167 de ruble pe lună. Salariul unui şef de sector din Comitetul Central se ridică la 450 de ruble pe lună. Acest responsabil are în plus dreptul la un concediu de treizeci de zile pe an, plus timpul necesar pentru deplasări. Salariatul mediu, în schimb, are dreptul doar la două săptămâni de concediu pe an. La începutul perioadei sale de vacanţă, şeful de sector primeşte nu doar un al doisprezecelea salariu, ci şi pe cel de-al treisprezecelea, plus o "primă de cură" de 450 de ruble.
Trebuie precizat că nici aşa-zisa cură, nici acest concediu nu îl costă nici o copeică: este luat în primire, pentru o lună, într-o casă de vacanţă a Comitetului Central al Consiliului miniştrilor. Soţia sa va beneficia, în aceeaşi locaţie, de un sejur la preţ redus, în vreme ce copiii săi vor pleca într-o tabără de pionieri de prima clasă. Ceea ce înseamnă că şeful de sector primeşte treisprezece luni de salariu, dar că nu trăieşte din ceea ce câştigă decât unsprezece luni. El dispune, aşadar, de 531 de ruble şi 80 de copeici pe lună. Şi asta nu e tot. Şeful de sector mai primeşte şi faimoasa "Kremliovka", mândria oricărui nomenclaturist ajuns: este vorba despre bonuri care dau dreptul la un "coş cu provizii" plin cu produse de primă mână care, în mod normal, sunt imposibil de procurat de la Moscova şi, cu atât mai puţin, din provincie. Distribuţia contingentului de "Kremliovka" are loc la cantina din Kremlin, pe Uliza Granovsko, la numărul 2.
Ziaristul american Hedrick Smith descrie într-o manieră foarte exactă, în cartea sa "Ruşii", sosirea nomenclaturiştilor şi a soţiilor lor, care se strecoară rapid în spatele unei uşi de sticlă, aparent banale, deasupra căreia scrie: "Birou de concedii". Pot fi văzuţi apoi cum ies încărcaţi cu pachete mari, învelite în hârtie cafenie, şi cum urcă în maşina care îi aşteaptă. Smith a omis să evoce o altă categorie de vizitatori: şoferii şi menajerele acestor doamne care vin să recupereze recipientele de aluminiu ce au mai multe compartimente suprapuse şi care servesc la transportarea prânzului nomenclaturiştilor. Raţiile sunt atât de copioase, încât o singură porţie e de ajuns pentru a hrăni toată familia. Multe soţii de nomenclaturişti preferă să se bazeze pe cantina Kremlinului mai mult decât pe talentul (şi pe buna-credinţă) propriilor lor bucătărese.
Bonurile "Kremliovka" alocate şefului de sector corespund unei prime lunare de 70 de ruble. Din nou, nu este vorba despre ruble obişnuite. Preţurile produselor la care dau dreptul "Kremliovka" sunt calculate în funcţie de un indice datând din 1929. Anumiţi nomenclaturişti au apreciat - şi putem să îi credem pe cuvânt - că dacă ţinem cont de costul actual al vieţii, un şef de sector primeşte, de fapt, datorită acestor bonuri alimentare, o alocaţie de 200 de ruble pe lună, adică de 2.400 de ruble pe an, repartizabile pe unsprezece luni lucrătoare.
Tragem de aici o primă concluzie: un şef de sector din CC câştigă în realitate 750 de ruble pe lună, adică de cinci ori mai mult decât muncitorul sau angajatul mediu.
Dar poate că dorim să luăm ca punct de reper, pentru comparaţie, nu cetăţeanul "mediu", care este un reper statistic, ci cetăţeanul real, care se distinge de cel dintâi prin doar două aspecte: 1. El nu primeşte, cum este cazul în statistică, o parte din venitul nomenclaturii; 2 El nu este doar "muncitor sau angajat", ci şi lucrător într-un kolhoz, student, pensionar adică face parte din categorii cu venituri mult mai modeste decât muncitorul sau angajatul obişnuit (este motivul pentru care aceste categorii nu apar în statistică).
În absenţa statisticilor, este imposibil de dat o cifră privind venitul mediu al unui cetăţean sovietic obişnuit. Dar toată lumea ştie în URSS că acest venit nu trece de 100 de ruble pe lună. Rezultă că un şef de sector din CC câştigă de şapte ori şi jumătate mai mult decât un cetăţean obişnuit.
Să adăugăm faptul că şeful de sector percepe o primă egală cu 10% din salariul său "pentru cunoaşterea unei limbi străine şi utilizarea ei la serviciu" - pentru două limbi, 20% - chiar dacă noţiunile sale nu sunt prea avansate şi chiar dacă nu o utilizează niciodată la serviciu. Şi asta nu e tot. Salariul efectiv al şefului de sector este echivalent cu salariul său net. Toate produsele de care are nevoie le găseşte în magazine sau "bufete" speciale, pe când cetăţeanul obişnuit trebuie să fie mulţumit cu ceea ce reuşeşte - şi cu câtă dibăcie - să-şi procure prin circuitul comercial oficial, în care aprovizionarea este defectuoasă. Ar fi posibil de exprimat această diferenţă în procente dacă s-ar dispune de statistici cu privire la sumele medii pe care le cheltuieşte pentru bunuri de larg consum cetăţeanul sovietic. Dar în URSS, aceste cifre sunt secret de stat.
Să pornim deci de la principiul că raportul între salariul unui şef de sector din CC şi cel al unui muncitor obişnuit este de 10 la 1. Nu este exclus ca această cifră să fie eronată, dar doar din greşeală. Un şef de sector câştigă deci de zece ori mai mult decât un sovietic mediu. Or, el nu plăteşte impozit de zece ori mai mult pentru acest venit. Într-adevăr, procentul de impozitare maxim este de 13%. Aceste 13% sunt percepute lunar, atunci când salariul atinge sau depăşeşte 200 de ruble: ceea ce înseamnă că de la un salariu lunar de 200 de ruble nu se mai aplică în URSS principiul impozitului progresiv. Este triumful egalitarismului. Şeful nostru de sector varsă aşadar 13% din salariul său cu titlu de impozit pe venit, aceste 13% fiind calculate, de altfel, din salariul său de bază, de 450 de ruble.
Stalin a inventat pentru nomenclatura sa o altă sursă de venituri, de-a dreptul ilegală: "pachetul". Casierul le dădea funcţionarilor care figurau pe o listă specială de la contabilitate, în afară de salariu, un teanc de bilete de bancă într-un plic. Acest "pachet" nu era neapărat foarte stufos: îmi amintesc cu precădere că la începutul anilor '50 asistentul şefului Biroului de Informaţii sovietic, Youri Volski, a primit un plic care conţinea ridicola sumă de 50 de ruble. Dar ceea ce conta era principiul. Îndată ce avea dreptul la "pachetul" nomenclaturii, Youri Volski putea să "privească încrezător spre viitor", ca să cităm presa sovietică. Nu fără motiv, pentru că mai târziu a fost numit ambasador al URSS în Argentina, apoi în Mexic şi în Jamaica. "Pachetul" era o chestiune atât de învăluită în mister, încât era interzis să fie utilizat pentru plata cotizaţiei de membru al partidului. La moartea lui Stalin a fost desfiinţată această gratificare specială care mirosea a corupţie - pentru a o înlocui cu alte gratificări.
Fragment din "La Nomenklatura - Les privilégiés en URSS" Michael Voslensky, Editura Belfond, pag. 221-224
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu
