Clienţi ai "pensionului" Gherla

După decretul din 1964, penitenciarul de la Gherla scăpase de deţinuţii politici. După gratii rămăseseră doar deţinuţii de drept comun. Gherla adăpostea însă, pe lângă criminali feroce, şi condamnaţi la ani grei pentru fapte considerate infracţiuni grave atunci, precum trecerea frontierei, deţinerea de valută, negoţul liber sau specula cu produse cartelate ori de contrabandă.

17 ANI PENTRU NEGOŢ CU VIŢEI 
Uţu Pompeiu locuieşte în Gherla şi e unul dintre cei care şi-au lăsat ani buni din viaţă în celulele penitenciarului din oraş.

"Toată tinereţea mea s-a dus la Gherla. Mă întreabă mereu vecinii: «Mă, Pompei, cum de-ai ajuns la anii ăştia, după câte ai trecut?». Ce să fac? Tinereţea mi s-a dus aşa", spune cu ochii trişti Uţu Pompeiu. Omul, acum în vârstă de 81 de ani, a stat între pereţii celulelor Gherlei timp de 17 ani şi 4 luni, condamnat pentru "speculă". Când a intrat în puşcărie, avea doi copii preşcolari. I-a găsit când s-a întors acasă, trecuţi de 2o de ani. "Cumpăram tăuraşi pe care îi creş­team câteva luni, apoi îi vindeam iar, că nu aveam bani. Atunci era consi­derată speculă", spune bătrânul.

Ca Uţu Pompeiu erau mulţi alţii, cu ani de viaţă tocaţi după gratii pentru găinării mărunte. "Eu am prins şi anii când se mergea în Deltă la tăiat de stuf. Căram 80 de kg de stuf în spate pe o distanţă de 2 km, până la vapor. Comparativ cu Delta, aici, la Gherla, era pension. Acolo te culcai ud, puneai ciorapii sub cap ca să se încălzească, pe când la Gherla nu ploua, nu sufla vântul. 200 de oameni au murit în Deltă cât am stat eu acolo, pentru că nu erau cabinete medicale, nici farmacii", povesteşte Uţu Pompeiu.

"Pensionul" Gherla avea celule şi de câte 200 de paturi. Dar ei tot nu-ncăpeau, la câţi erau închişi - trebuiau de multe ori să lipească câte două paturi ca să poată dormi câte trei şi să-i încapă pe toţi celula. Patru feluri de mâncare avea în reţetar "bu­că­ta­rul" - terci şi cartofi, fasole şi arpacaş. Plus "turtoaie" sau 150 de grame de mă­măligă. Bonus - bătaia. Uneori cruntă, pe care deţinuţii o încasau pe drept sau pe nedrept de la gardieni. "O dată de la bucătărie au adus zahăr şi am cerut puţin şi eu. Mi l-au dat ascuns sub arpacaş. Comandantul a văzut şi m-a trimis la izolator. Ziua lucram şi noaptea stăteam la izolator. Altă dată un gardian milos de la etajul de jos mi-a dat o bucată de pâine. Dar ăla care era sus a văzut şi m-a bătut după aia măr, de n-am mai ştiut de mine", povesteşte Uţu Pompeiu.

Deţinuţii luau bătaie şi dacă nu îşi făceau patul cum trebuie, dar şi dacă erau prinşi rugându-se. Mulţi deţinuţi se rugau, dar numai în timp ce alt coleg de celulă se uita pe vizetă, ca nu cumva să treacă vreun gardian şi să vadă. "Nu am fost infractor, dar nu aveam cum altcumva să fac bani decât din animale. Gherla a fost casa mea 17 ani de zile", spune bătrânul, care de fiecare dată când trece pe lângă penitenciar rememorează anii mâncaţi de celulele Gherlei.  

CLIENŢII "PENSIONULUI"
Gherla era în anii '80 şi ceea ce se cheamă azi "adăpost social pentru defavorizaţi". Vagabonzii fără domiciliu mergeau cu trenul fără bilet până la Cluj, înainte de începerea iernii. Sperau să fie prinşi de controlul CFR şi duşi la miliţie ca să ajungă la Gherla, unde să stea până se termina iarna. "Aici căpătau mâncare şi pri­meau un pat. Aşa făceau în fiecare iarnă", îşi aduc aminte foştii angajaţi ai penitenciarului.

Foştii angajaţi ai penitenciarului de la Gherla mai povestesc şi de alţi oameni care şi-au lăsat între zidurile penitenciarului ani buni din viaţă. "Era unul, Firoiu, care era la Gherla pentru că trecuse frontiera. El şi cu vreo încă trei se înrolaseră în armata de mercenari. A dezertat şi a umblat prin vreo nouă ţări, după care a venit înapoi trecând Dunărea înot. Dacă l-ar fi prins de la Interpol, glonţul era al lui", cugetă Ioan Lazăr, fost ofiţer în cadrul Penitenciarului Gherla.

Alţi locatari ai Gherlei ajunseseră în penitenciarul din inima Transilvaniei pentru găinării şi furtişaguri mă­runte. "Unul, Văcăroiu, fusese adus din Bucureşti pentru că intrase într-un vagon în care era marfă adusă de la ruşi şi îl prinseseră în timp ce desfăcea pachetele. Băiat deştept, aveai ce vorbi cu el", îşi aduce aminte Lazăr.

"Pensionul" Gherla avusese şi clienţi mai de seamă. Era însă prin anii '60, când însuşi adjunctul mi­nistrului de Interne, Ady Ladislau, ajunsese întemniţat la Gherla în mare secret. "Ladislau răspunsese de toate penitenciarele din ţară şi făcuse ra­vagii când venea în inspecţie. Când l-au adus, l-au pus la sera cu flori. Noi nu aveam voie să vorbim cu el. Dor­mea separat faţă de ceilalţi deţinuţi şi nu ni se spusese de ce îl aduseseră. Dar bănuiam că din cauza legăturii cu Ana Pauker şi Vasile Luca", rememorează Ioan Lazăr.

DIRECTOR PESTE ÎNCHISOAREA BUNICULUI
Gherla i-a fost "casă" şi bunicului actualului director. Vasile Pop e acum director unde bunicul lui a fost cinci ani deţinut între 1950-1955.

"Bunicul a făcut parte din lotul de la Ţibleş. Pe vremea aia, pe acolo treceau şi aşa-zişii «bandiţi», şi trupele de securitate. Bunicul a aderat moral la această mişcare, aşa că a început să le procure mâncare şi să le transmită obiecte de îmbrăcăminte, pe care le depozita în diverse locuri. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, a văzut casele din sat înconjurate. De frică, a fugit şi el de-acasă, ca alţii. După trei ani l-au prins într-o moară şi l-au condamnat pentru ajutarea inamicului. Doi ani au durat numai anchetele", po­ves­teşte dl. Pop.

Îşi aminteşte şi că bunicul lui nu povestea despre Gherla decât cu alţi foşti colegi deţinuţi. "Doar atunci mai depănau amintiri, în rest nu. Povestea, de exemplu, despre cum îl torturaseră în penitenciar pe un profesor de muzică din Sibiu. Doar pentru că, după ce elevii cântaseră "Deşteaptă-te, române!", fusese întrebat dacă s-au deşteptat. El răspunsese în glumă: «Nu e timpul pierdut», ceea ce fusese considerată o insultă", povesteşte Pop.

Actualul director al închisorii mai spune că în anii '80, pe când ajunsese comandantul plutonului antitero Cluj, cariera lui era gata să se încheie, pentru că se aflase că bunicul său fu­sese "politic". "Atunci am pierdut o funcţie bună în Zalău. Din momentul acela începuseră să-mi sugereze că fusese o greşeală că ajunsesem co­man­dant, aşa că am fost tras pe linia moartă. Norocul meu a fost că a venit re­voluţia, pentru că apoi cariera mea a luat o întorsătură normală", re­me­mo­rează actualul director al peniten­ci­arului.

"E o ironie a sorţii că am ajuns director chiar peste locul în ca­re a fost închis bunicul. Dar nu cred că bunicul ar fi nefericit să ştie că sunt director peste locul în care a fost închis el. Mai ales că lui îi plăcuse atât de mult armata, încât regreta că n-a rămas militar. Nu putuse însă pentru că nu avea şcoală şi nici condiţia materială, într-o vreme în care pentru aşa ceva se cerea să ai o avere şi o condiţie bine conturată", măr­tu­ri­seşte Vasile Pop.