Clotrimazol şi zacuscă

Toamnă frumoasă, cu promisiunea că va fi cât mai lungă, pentru a intra cât mai târziu în programul de încălzire relativă a caloriferelor. Mă pregăteam sufleteşte pentru cozi interminabile şi raite de pradă, pentru aprovizionarea de iarnă. Aveam mare nevoie de vinete, gogoşari, roşii şi alte legume. În acest domeniu, făceam cu vecina un tandem de toată frumuseţea.

Într-o duminică dimineaţă, mă întorceam dintr-o raită prin magazinul lui nea Gheorghe, vânzătorul de la Aprozar, care cunoştea după nume aproape pe toate clientele din blocurile învecinate. În drum, mă ajunge din urmă o colegă de serviciu. Mă întreabă ce-am cumpărat şi intrăm în discuţii pe "teme date", astfel încât să avem ce vorbi până la intrarea în blocul meu, pentru că ea mai avea de mers.

Din una în alta mi-a spus că e tare supărată, pentru că mama ei are o boală de piele şi că îi trebuie o cremă ce nu se găseşte în farmacii. M-a impresionat din cale afară necazul ei şi i-am zis să aducă reţeta la mine la birou, să-i facem o copie la xerox şi eventual să o căutăm în mai multe farmacii. Când am ajuns la farmacia din cartier, unde aveam deja o relaţie, farmacista, o doamnă foarte pricepută, mi-a zis că nu se găseşte în farmacii şi că pentru ce are pacienta, concentraţia medicamentului de bază era prea mică, iar tratamentul s-ar fi prelungit foarte mult.

Ea ar fi mo­dificat puţin reţeta, numai că nu avea substanţa de bază şi că era bine să vină doamna bolnavă să o vadă un dermatolog specialist. În trei zile, bolnava a venit la Bucureşti şi a fost consultată de specialista recomandată de doamna farmacistă. I s-a pres­cris o cremă, care avea la bază aceeaşi substanţă, dar într-o concentraţie ceva mai mare, şi un regim alimentar special. Toate bune şi frumoase, numai că nu aveam substanţa minune care se fabrica la Iaşi!

Eu aveam nişte rude în Iaşi, dar nu mai vorbisem cu ele de o groază de ani. Poate nici nu mai erau... Dar într-o seară pun mâna pe telefon şi sun la Iaşi. Aflu cu mulţumire că toţi erau bine mersi şi, din una în alta, aflu ce mă interesa pe mine: o fină lucra la fabrica în cauză. Încep să deapăn odiseea femeii năpăstuite. Urma o legătură directă cu fina. A doua zi mi-a zis că mă poate ajuta, că trebuie să-i trimit prin poştă contravaloarea cantităţii de care aveam nevoie şi, bineînţeles, reţeta. Dau fuga la farmacie, îi spun doamnei şi îmi scrie o reţetă cu o cantitate mai mare de substanţă. Fina mi-a expediat pacheţelul cu praful miraculos şi o factură cu preţul. Schimbul se făcuse cum nu se putea mai corect şi acum urma înfăptuirea minunii. Femeia a venit, a plătit cât i s-a cerut, a luat medicamentul şi a plecat acasă.

După trei săptămâni, la uşă erau colega şi fratele ei, care veniseră să ne recompenseze pentru gestul făcut. Mi-au umplut bucătăria de vinete, roşii, verze roşii, gogoşari. Dau să-i spun că din ce-mi lăsase trebuia să-i dau şi doamnei farmaciste, pentru că ea a făcut totul rea­lizabil, la care fratele colegei zise: "Lasă, bre, că am «Lada» plină! Am şi pentru doamna doctor, şi pentru doamna farmacistă! Mama e aproape vindecată şi a zis că se duce şi la mănăstire să se roage de sănătatea dumneavoastră! Păi, ştii mata cât a suferit, şi noi pe lângă ea? Ne era că-şi face felul!". Am rămas fără replică, gândindu-mă la cât de strânsă era legătura dintre clotrimazol şi zacuscă.