Copiii infectaţi cu HIV: Băiatul ascuns într-un sicriu

Încă din 1988, România socia­listă se confrunta cu o boală ne­cru­ţă­toa­re, infecţia HIV, care făcea tot mai multe victime. Pentru cer­cetarea acestui fenomen medical, s-a înfiinţat Comisia Judeţeană de judecată a deceselor (cauzate de SIDA), din care a făcut parte şi Ro­dica Mă­tu­şa, şefa de la acea vreme a Sectorului SIDA, din cadrul Secţiei de pediatrie a Spitalului Clinic de Boli Infecţioase Constanţa. Vă pre­zen­tăm în continuare un fragment din cartea "Îngerii nimănui", autor Ro­dica Mătuşa, apărută la Editura Compania, în Colecţia Do­cu­ment.ro:

"Primii care s-au infectat au fost adulţii, iar de la ei infecţia a trecut la copil, prin transfuziile de sânge sau de la mamă la făt. Adulţii fiind mai rezistenţi, epidemia s-a de­clanşat la malnutriţii abandonaţi cu miile prin leagăne, care-şi petreceau multe zile prin spitale. Sigur că majoritatea părinţilor sunt ne­gativi, dar nu poţi întoarce roata istoriei şi, mai ales, nu se pot preciza acum vinovaţii şi vinovăţiile. Putem doar să presupunem cam ce şi cum s-a întâmplat.

Povestea unei familii de-a lungul a vreo 20 de ani ilustrează starea de lucruri. Un tânăr navigator, prin anul 1985, se îndră­gosteşte de o domnişoară un pic mai libertină şi, după puţin timp, cei doi se căsăt­o­resc. Apare un copil, un băieţel crescut de bu­nica din partea tatălui, mama reluându-şi vechile obiceiuri în lipsa bărbatului, plecat mai tot timpul pe mare.

Când Marian avea 5-6 anişori, este descoperită infecţia cu HIV şi, cum amândoi părinţii erau acasă, îi testăm şi pe ei. Amândoi sunt găsiţi seropozitivi. Li se explică amân­durora cum se transmite infecţia, iar ei încep să se acuze unul pe altul – «celălalt» s-ar fi infectat primul.

S-au înrăit atât de tare, încât, din câte am aflat ulte­rior, au pornit amândoi într-o goană nebună după relaţii sexuale cu cât mai mulţi parteneri. Într-un an, m-am trezit cu alţi patru sugari, doi ai femeii şi doi ai bărbatului, fiecare făcut cu diferiţi parteneri, fără a le sufla acestora din urmă vreun cuvinţel despre boala lor, deşi amândoi erau destul de grav bolnavi. (…) 11 suflete, poate şi mai multe, s-au sfârşit fiindcă pentru cei doi adulţi a fost de neconceput ca numai ei să fie bolnavi de SIDA. (...)

Nu toţi cei veniţi în spitale în ’89 erau abandonaţi. Majoritatea, dar câţiva erau şi cu familii – ei ajun­geau la noi trimişi din secţiile de pediatrie ale spitalelor. Şi cu mamele a fost foarte greu. Aveau reţineri, le era frică. Eu nu ştiam foarte multe lucruri să le spun la vremea aceea. Erau în general din familii sărace, dar ulterior au început să vină şi din alte medii. Din toate. La început, şi mamele aveau reţineri, pe lângă faptul că erau îngrozite când le spuneai de SIDA. N-avea voie să le spună altcineva, doar eu. Trebuia să le atrag atenţia să nu spună mai departe. Dar şi ele erau înspăimântate şi, cu siguranţă, n-ar fi spus. Oricum, atunci au fost foarte puţine. Unele se comportau ciudat, aproape că nu-şi mai atingeau copiii. Ulterior, mi-a venit ideea să sărut copiii, de faţă cu mamele care se uitau la mine cu ochii cât cepele. După aceea, au început să prindă curaj şi să se poarte şi ele normal. Dar au fost mame care, când au aflat, n-au mai vrut să audă de copii. I-au abandonat. Şi ceea ce-şi doreau cel mai mult copiii – abandonaţi sau nu – era să simtă pe cineva lângă ei."

Lecţia străină
"Începând cu '90, am început să-i îngrijim – indiferent de cât de mulţi erau, nu refuzam pe nimeni. Îi trimiteau şi cu certificate de naştere şi fără. Multora nu le ştiam părinţii, nu ştiam cum să-i găsim şi trebuiau testate mamele, să vedem ce şi cum, chiar dacă nu se cu­noşteau toate lucrurile despre cum se transmite infecţia HIV.

Totuşi, se ştia că se poate lua prin sânge sau de la mamă – şi-atunci trebuiau testate, dar noi nu aveam mame, copiii nu aveau acte, mureau şi nu ştiam cine-i înmormântează... Trebuia să căutăm preoţi..., că nu prea voiau să-i înmormânteze, tot de teama bolii, iar spitalul nu mai avea bani nici măcar pentru a cumpăra coşciuge.

Ţin minte că nişte englezi erau de faţă când eu căutam coşciug şi nu găseam. Un copil era pus într-o cutie de carton şi trebuia înmormântat. Şi m-am trezit, într-o săptămână, cu vreo 20 de sicrie albe, foarte frumoase. Acele sicrie ne-au ajuns pentru o perioadă de timp... Le ţineam într-un fel de intrând, pe hol, că n-aveam unde. La un moment dat, nu găseam un copil. Pe Laurenţiu. L-am strigat, l-am căutat, nu dădeam de el. Într-un final, l-am găsit culcat într-un sicriu. Atât de mult i-a plă­cut lui, încât s-a culcat în sicriu. Nu făcea altă legătură.

A fost foarte important în primele luni ale lui '90 că am răspuns cumva pozitiv la toate semnalele ce veneau din străinătate. Cu toate că mi se spunea: «Nu primiţi străini acolo, că poate spionează!». Da! Chiar îmi spuneau! Dar pe mine nu mă mai puteau interesa aceste lucruri, pentru că nici nu ţinea de mine. Eu mă trezeam cu străinii – reporteri şi vo­luntari – acolo. Şi-atunci, a fost bine când ei au observat ce lipsuri am şi eu spuneam că, într-adevăr, mi-ar trebui asta şi asta, şi apoi ei tri­miteau, de mă trezeam cu maşini cu pamperşi, cu mâncare...

În plus, şi-au dat seama că noi trebuie să învăţăm despre SIDA. În România nu erau reviste, nu erau cărţi. Nici în lume nu prea erau, dar existau alte posibilităţi de a te informa. Pe-afară, se ocupau de câţiva ani de SIDA şi ne-au luat pe toate cele care lucram pe secţie şi-am învăţat în America, în Franţa, în Suedia. Ce-am văzut acolo, am încercat să aplicăm treptat. Şi am văzut ce mult a contat faptul că îi luai în braţe şi că le dădeai să mănânce bine... mi-am dat seama că nu mai mor. Acesta a fost primul semnal de la ei, dinspre ei...

Eu cumva am fost «fac totu'» – mult pentru această boală, aici, în Constanţa. Oricui venea în spital cu vreo problemă legată de SIDA i se spunea: «Du-te la Mătuşa». Ca şi cum eu eram responsabilă că trebuie schimbată chiuveta, desfundat WC-ul, că s-a ars becul sau că trebuie mâncare. În primii ani, eu eram răspunzătoare de absolut toate problemele legate de sectorul cu SIDA şi trebuia să mă descurc. Am avut şansa că a fost tot timpul legătura aceasta cu copiii, că parcă ei nu mă lăsau să cedez. Îi vedeam cum fug la mine că îi doare – cum era Elvis, care avea o hernie enormă şi nu voia să-l opereze nimeni, iar el, mititelul, nu mai ştia ce să facă de durere, dar ştiam că se aşteaptă să fac ceva pentru el. A fost foarte importantă legătura aceasta cu ei – trebuia să găsesc soluţii de a le rezolva problemele. N-a fost vorba nici de patriotism în exces sau de lipsă de patriotism – cum am fost acuzată că «aţi vorbit de SIDA şi-au scris toate ziarele în toată lumea!». Dar eu am vorbit pentru că aceea era situaţia, nu pentru că voiam să fac o imagine proastă României. Am încercat să rezolv situaţiile mele profesionale, am încercat să ies cumva din criza asta.

Asta a fost tot. Am avut extrem de multe probleme – vorbe aruncate, acuzaţii... – nici nu ştiu cum am trecut de ele... De exemplu, când veneau camioanele cu pamperşi sau cu alimente eram luată la rost: «De ce nu dai, că am nevoie de mâncare la tot spitalul, am nevoie de pamperşi la toată secţia de pediatrie, nu numai la copiii cu SIDA. Ei tot mor!». De aceea am şi făcut Asociaţia Speranţa, ca tot ce venea să poată fi folosit numai pentru copiii cu SIDA. În primul rând, cei care trimiteau spuneau clar că ajutorul lor este pentru cei cu SIDA, că nu pot acoperi tot spitalul, toate problemele. Şi erau multe probleme...

Baza de date pe care o aveam eu, la un moment dat, pentru atât de mulţi copii, care să cuprindă date epidemiologice, medicale, sociale, a fost declarată unică în lume de Centrul de Declarare a Bolilor din Atlanta. De aceea mi-am spus că ar fi fost păcat să se piardă... Sunt, practic, documente istorice. Şi tot de aceea am scris şi cartea – pentru ei, pentru copii, dar şi ca dovadă istorică.

E o carte care nu se vinde, se dăruieşte. Am vrut şi s-o scriu până nu va fi fost prea târziu, adică n-aş fi vrut să treacă timpul şi nimeni să nu-şi mai aducă aminte de copiii loviţi de SIDA. Ar fi fost păcat, pentru că ei au fost mulţi, mult prea mulţi. Iar cei care au rămas în viaţă trebuie să ştie prin ce au trecut."