De la Fabrica de mâncare la Circul foamei

Circurile foamei s-au lansat ca Fabrici de mâncare în 1985. Era vorba despre un capitol din proiectul amplu al sistematizării Bucureştiului. Construirea complexurilor agroalimentare şi a "caselor de sănătate" făceau parte din modernizarea noii societăţi, "ca o dovadă a grijii partidului pentru o alimentaţie sănătoasă, pentru timpul liber al populaţiei, dar şi pentru prevenirea îmbolnăvirii". Să le rămână şi tovarăşelor femei timp pentru copii, familie, instrucţie, o carte, un film.

Aşa au fost gândite la început lucrurile, expuse într-o cu­vân­tare a lui Ceauşescu, lansate dezbaterii publice. Complexele trebuiau să monopolizeze distribuirea hranei bucureştenilor. Aprovizionarea să se facă centralizat, să se termine cu veşnica problemă a cozilor, fiindcă "urla străinătatea". Ceauşescu fusese convins că în România este mâncare destulă. Ideea era susţinută şi statistic de raportările fictive. Potrivit acestora, în ţară se producea suficient, astfel încât România putea să-şi exporte produse alimentare în contul datoriei externe. Şi se exporta. Ce nu, rămânea "la intern". Adică mai nimic. Aşa se născuse şi bancul cu scroafa lui

Gheorghe, care a făcut 11 purcei, Ceauşescu a zis foarte bine, 10 îi daţi la consumul intern, restul la export. Scroafa lui Gheorghe fătase însă un singur purcel. Deci, mâncare era suficientă în ţară, dar era prost distribuită, preferenţial, după interesele comercianţilor. Sau se fura şi se vindea la negru. Se întâmplau amândouă fe­no­menele. Fabricile de mâncare împreună cu cantinele de întreprindere şi casele de comenzi trebuiau să rezolve definitiv problema aprovizionării Capitalei.

Complexurile agroalimentare erau un fel de hypermarketuri comuniste pentru oamenii muncii. Un fel de cantine uriaşe. Partidul avea grijă de timpul gospodinei. Să nu se mai omoare cu gătitul. Veneai cu sufertaşul, fiindcă apăruseră sufertaşele, şi plecai ca la spital, cu mâncare pentru neamul internat. O cooperativă chiar dăduse lovitura, tot aşa cum o alta se pricopsise confecţionând ligheane din aluminiu pentru antenă, ca să prinzi bulgarii. Dar şmecheria cu sufertaşul n-a ţinut. În primul rând, din punct de vedere psihologic. Sufertaşul era sinonim cu sărăcia sau, cum ziceam, spitalul. Aşa că au rămas ma­gazine şi nu cantine. Proiectul prevedea câte un complex agroalimentar pe sector.

Responsabilii cu aprovizionarea Capitalei au făcut pe dracu'n patru să umple cele două complexuri cu marfă. În prima zi a fost ca la ex­po­ziţiile culinare. Stăteam pe Pantelimon, în apropiere de Piaţa Delfinului. Complexul era înălţat pe malul lacului, o construcţie pătrăţoasă din beton cu o cupolă gigant (de aici şi metafora cu circul). Beton cât într-o hidrocentrală. Betonul era marca comunismului. Dincolo de orice chestie tehnică, era şi un simbol pentru construcţia durabilă, trăinicia comunismului, veşnicia. Statisticile ne obişnuiseră cu câteva repere ca oţel, aluminiu, ciment pe cap de locuitor. Fabricile de mâncare erau o dovadă că şi la acest capitol, România nu era mai prejos.

La doi paşi de Fabrica de mâncare se construise Casa de sănătate din Str. Socului (azi Chişinău). Băi, masaje, gimnastică, cabinete medicale. Contracost. Erau gândite după acelaşi tipic, câte una pe sector.

Cum spuneam, exista o logică a politicii privind sănătatea, izvorâtă din indicaţiile lui Ceauşescu. Să te hrăneşti raţional, să-ţi întreţii sănătatea, să nu te îmbolnăveşti, să nu baţi spitalele, să nu crească cheltuielile cu bolnavii. Suna bine.
La deschiderea Complexului de mâncare Delfinului era festival. S-au băgat de toate, carne, mezeluri, brân­zeturi, verdeţuri, semipreparate, conserve. Ca la Ziua recoltei, la expoziţiile culinare şi vizitele de lucru în judeţe  toate la un loc. În celelalte alimentare şi hale, pustiu. Evident, apro­vi­­zionarea era făcută raţional, cu cât aveai dreptul. Marţi pui, miercuri peşte, vineri porc…

La semipreparate era bătaia mare, deşi preţurile săltau vi­zibil. Se spunea chiar că era o modali­ta­te pentru a scumpi carnea. Pre­pa­rată, puteai cumpăra cât voiai. Vorba vine, atât, dar să ajungă şi celor de la rând (în condiţiile unui belşug apro­ximativ, se redefineau şi termenii: aici stăteai la rând, nu la coadă; cozi erau la alimentarele obişnuite). La raioanele de tip Gospodina găseai, între altele: macaroane la cuptor, peşte prăjit, friptură la tavă, ouă umplute, orez cu lapte, griş cu lapte, musaca, salate, şniţelele vieneze erau grozave. Mari, la preţuri bune. Ca la Robinson, celebrul restaurant-hotel din Predeal, renumit pentru şniţelul imens, pe care nu-l puteai mânca la o masă şi luai restul în cameră.

Mă apropiasem de un vânzător de la semipreparate, unul Dorel şi nu mai ştiu cum. Între atâtea vânzătoare erau şi doi bărbaţi. Unul era dom' Dorel. Era mândru că lucrează în cadrul unui centru atât de prosper. Înalt, halat de un alb impecabil, aer distins. Politicos, amabil şi cu gesturi elegante. Părea şcolit la centre de protocol. Avea ce vin­de şi dădea încredere populaţiei. Femeile erau înnebunite după el. Do­rel era noua faţă a comerţului socia­list.

Îmi aducea aminte de un agent de la circulaţie, care prin anii '70 "oficia" la intersecţia din faţa Casei Centrale a Armatei, pe când se europenizase Mi­li­ţia fiindcă ţara era plină de turişti străini: zâmbet seducător, glas, miş­cări de şef de orchestră, iar pe piept, un ecuson pentru străini "Je parle fran­cais"; nu amenda, te mustra pă­rin­teşte. Dorel n-avea ecuson. Dar avea mâncare. În spatele complexului, spre lac, pe unde se făcea aprovizionarea, se aflau şi două sau trei pescării. Piaţa ţăranilor, lipită de complex, era şi ea bine aprovizionată. Mai târziu, când complexul începuse să se mai golească, iar marfa nu mai era ca de expoziţie, se practica şi trocul între ţăranii cu marfa mai frumoasă şi măcelari, vânzătoarele de la pâine etc., fiindcă ţăranul nu era arondat în Capitală.

Nu era greu de înţeles de unde venea bunăstarea subită, de vreme ce bătea vântul prin alimentare şi băcănii. În subconştient, fiecare trăiam cu teama că minunea nu va ţine. Şi n-a ţinut. Căderea comple­xurilor a fost dramatică. Primul semn: pe la ora 5:00 după-amiază, marfa se cam termina. În curând s-a terminat pe la prânz. Apoi n-a mai fost decât dimineaţa, cu cozi interminabile, şi tot aşa. Au venit zilele când prin complex sufla vântul. Nici legumele nu mai erau ce-au fost odată. Dorel era din ce în ce mai pleoştit. Într-un târziu a dispărut de tot. Fabrica de mâncare se umplea de conservăraie. Cu ex­cepţia arondaţilor, care-şi luau de aici raţia, nu mai rămânea decât piaţa ţăranilor. Între mastodontul din beton şi o alimentară de cartier nu mai era nici o dife­renţă. Fără mân­care, Fabrica de mâncare era inutilă şi deprimantă.

Până în ’89 s-au construit doar două complexuri agroalimentare, la Delfinului şi Unirii. Următoarele patru n-au mai apucat să fie terminate, iar pe betoanele lor, după '89, s-au ridicat mall-uri: Bucureşti Mall, City Mall, Plaza România. Cel din Rahova a fost demolat pentru a se construi, parcă, un supermarket.