Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ciocolata… cred că acesta este cuvântul care-mi trezeşte cele mai multe amintiri, şi toate plăcute. Chiar dacă privind retrospectiv, vremurile nu erau chiar atât de roz. La 10 ani însă viaţa era mereu frumoasă şi ferice. Dar să revenim la ciocolată.
Cel mai mult îmi plăceau ciocolăţelele "Scufiţa Roşie". Şi asta nu doar datorită etichetei cu fetiţa curajoasă ce-i duce bunicii o mulţime de bunătăţi (înţelegeam să-i ducă cozonac, dar de ce vin?). Mâncam mai întâi stratul de ciocolată şi apoi partea aceea mai tare, ca de bomboană. Fiind foarte ieftină, se strecura mereu câte o bucăţică în sacoşa încărcată cu două pâini (doar atât cât era raţia pe zi, conform cartelei alocate familiei noastre), cartofi, ceapă şi sticle cu apă minerală. Tot din aceeaşi familie a ciocolăţelelor făceau parte "Dănuţ", "Pitic" sau cele, mai dificil de găsit, în formă de banană, învelite în staniol argintiu.
Ciocolatele mari erau reprezentate cel mai des de marca "Postăvarul". Se vindeau pe sub tejghea, iar datorită "cunoştinţei" de la Alimentara (ce ajungea să devină la fel de necesară ca orice membru al familiei), frigiderul adăpostea o dată la câteva luni 10-12 bucăţi, pe care trebuia să le mănânc cu rost, fără grabă. Ceea ce nu era foarte dificil. Oricât de mult mi-ar fi plăcut ciocolata, după patru-cinci mâncate în ritm alert mi se făcea lehamite şi jinduiam din nou la Scufiţa Roşie, spre nedumerirea mamei care nu pricepea de ce zac ciocolatele în frigider, când alţi copii nici nu au aşa ceva (asta era teoria generală conform căreia mereu există copii mai amărâţi decât tine). Foarte rar mâncam ciocolată Ambasador sau chinezească (nu-i mai ştiu numele, dar avea ambalaj roşu cu alb şi un pod graţios aruncat peste ape). Erau mult mai fine şi mai gustoase şi de regulă le găseam doar iarna, sub pomul de Crăciun. Asta dacă fusesem tare cuminte.
De la o vreme însă, nimeni din familia noastră nu mai cumpăra ciocolată de la magazin. Mama învăţase să facă ciocolată în tava de la aragaz. Avea două reţete primite de la mătuşa şi le notase cu conştiinciozitate în carneţelul albastru, cu paginile uşor pătate de cremă, albuş sau cacao - carneţelul l-am primit mai apoi "moştenire" atunci când m-am aşezat la casa mea. Aşa se face că încet-încet cămara a început să se umple de cutii de lapte praf Rarău (doar din acest lapte ieşea cea mai bună ciocolată), iar în dulapul din bucătărie s-a aciuat şi o maşină de făcut zahăr pudră (care măcina de altfel, la nevoie, şi cafeaua).
Pentru cea mai uşoară dintre reţete se foloseau 300 g lapte praf Rarău, 500 g zahăr pudră, o cutie de cacao (cea de bună calitate, cu o culoare intensă, care era cel mai dificil de procurat), puţin unt (ce bine, căci oricum untul nu era la discreţie în nici o bucătărie din România!), un pahar de 100 ml apă şi câteva nuci curăţate şi sfărâmate cu sucitorul sub un şervet de bucătărie. Se amestecau pe foc toate, obligatoriu într-o oală smălţuită şi pe tabla de la aragaz, ca să nu se prindă pe fund. După ce se îngroşa compoziţia (având grijă să se amestece foarte bine), se adăugau nucile (de alune nici nu se putea discuta!). Se turna fierbinte totul într-o tavă unsă şi se lăsa la răcit, departe de mâinile şi guriţele lacome ale copiilor. De regulă, după ce ciocolata era tăiată în şiruri lungi, şi apoi în pătrăţele, urma "marea împărţeală". Nu după sistemul una mie, una ţie, ci un rând ţie, unul mie. Asta între copii, căci părinţii ieşeau din discuţie. Lor nu le plăcea ciocolata (cel puţin aşa ne-au lăsat să credem).
Cea de-a doua reţetă era mai costisitoare pentru că se folosea aproape un pachet de unt. Cantităţile erau în mare aceleaşi: 500 g zahăr, 150 ml apă, 100 g cacao, 150 g unt, 300 g lapte praf Rarău. Mai întâi se fierbeau zahărul cu apa, iar din momentul în care începea să clocotească se lăsa trei minute, apoi se adăuga cacaua, amestecând bine. Se mai ţinea pe foc încă două minute, apoi se dădea deoparte şi se puneau untul şi laptele praf. Mai adăuga mama şi nişte esenţă de rom, nuci sau stafide. Am încercat să fac reţeta asta de curând, strecurând în compoziţie migdale, fistic şi alune (culme a exotismului pentru timpurile comuniste!). Era bună, dar parcă mai gustoasă mi se părea în copilărie...
