Din Bancoteca "Epocii de Aur" - Securistul nostru, glumeţul nostru

Pe la începturile anului ’89, bancurile politice îşi pierduseră mult din ghiduşia lor de altădată. Nu mai erau bancurile acelea şugubeţe şi cu "apropont", care mizau pe jocuri de cuvinte sau pe vorba-n dungă, cu două tăişuri. Multe se terminau cu urări rău prevestitoare sau, mai direct, cu trimiteri la origine ale Celor Doi.

Tot pe atunci se împuţinaseră văzând cu ochii locurile tihnite în care ziariştii din ditamai Casă a Scînteii adăstau la un pahar de vorbă sau la o "cafea îmbu­nătăţită" ( a se citi: cu 50 de grame de coniac în doză!). La Scînteia mare, corp central, etaj IV, bufetul nu prea mai avea mare căutare, la fel ca şi cel al României libere, din corpul B, etaj IV. Motivele erau lesne de înţeles: întă­rirea vigilenţei ideologice plus tot mai accentuata lipsă a chefului de glumă al oamenilor din redacţii.

O oază de "voioasă cugetare" se mai păstra totuşi la noi, la Scînteia tineretului. Drumul până la locul faptei – bufetul! – era aşternut drept ca-n palmă. Nu trebuia decât să apuci pe coridorul din dreapta liftului şi acolo, la capătul lui, te ospeţeau pe cinste tovarăşa Maricica, tanti Boc şi coana Aurica. Profitând de faima de loc bine ferit de niscai ochi albaştri şi vicleni, pe care Scânteia mică şi-o dobândise din vremea când Nicu Ceauşescu era prim-secretar al CC al UTC – editorul ziarului, dar (de ce nu am spune-o?) şi de îngăduinţa ultimilor doi redactori şefi ai gazetei, în biroul care adăpostea secţia de documentare se încingeau nişte şuete pe cinste.

Glumele fără perdea (mai ales fără perdea… politică!) zburdau în voie şi, de aici, cele mai multe intrau în folclorul lumii  gazetăreşti.

Se mai întâmpla ca să se afle prin­tre noi colegi de la alte redacţii, că doar "ştiinţă şi tehnică" era tot la etajul III, la care se alipeau alţi fârtaţi de mese­rie veniţi cu deconturi sau cu alte da­ra­veri pe la Editura Scînteia. Editură la care lucrau şi mulţi oameni de bine şi cu mare chef de glumă. Asta ca să nu mai vorbesc despre colaboratorii ex­terni ai ziarului, care, după ce adăstau la casierie spre a-şi încasa "drepturile de autor", veneau, la o cafea şi o ţigare, la bufet şi, după aceea, în biroul zis şi la nenea Iancu, după numele colegului nostru de la documentare.  

Printre aceştia s-a nimerit şi un anume colaborator, cred că de la SLST (acronimul pentru Suplimentul lite­rar-artistic al Scînteii Tineretului), bă­iat bun şi filotim, care se alipise de gru­pul nostru curat ca marca de scri­soare. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o zi de luni, ne pomenim că ne caută omul, nu şi nu, zor-nevoie cum că vrea să facă cinste la Hanul Prahova. Fiindcă, uitasem să vă spun, la Hanul Prahova era adevărata noastră agoră umoristică. Aici, pe teren neutru, ne întâl­neam, la aceeaşi masă, ziarişti din toată hardughia de arhitectură stali­nistă şi ne dedulceam la câte o poveste a vorbei. De câte una mare (votcă cu sirop) se mai găsea prin funduri de buzunare, iar la o adică, Fănel era băiat salon şi ne făcea păsuire, până la acord, fără să se lase prea mult rugat.

Mergem, prin urmare, câţiva băieţi fără prejudecăţi cu "donatorul", luăm loc la masa noastră de pe terasa Ha­nului Prahova şi ne aşternem la consumaţie. La un moment dat, nu mai ştiu cui îi vine ideea să îl întrebe pe generosul nostru conviv de unde ni se trage această dărnicie nesperată.
– Domnule – răspunde omul – nu vreau să mi-o luaţi în nume de rău, dar zău că vă sunt foarte îndatorat.
După care, văzând că vorbele astea nu ne alungaseră îndoiala, a reluat, de data asta pe un ton mult mai decis:
– Dumneavoastră nici nu ştiţi cât bine mi-aţi făcut.
– ???
– Da, aşa cum vă spun, mi-aţi făcut un bine pe care nu ştiu cum să vi-l răsplătesc. Uite ce s-a întâmplat: mie mi-au dat de curând locuinţă, fiindcă, deşi eram însurat de ani buni, nu reuşeam să am şi eu casa mea. Până la urmă mi-au dat un apartament prin Ferentari, nu e el nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sâmbătă seară au făcut petrecere "de casă nouă" vecinii de palier. Ne-au invitat şi pe noi, dar, sincer să fiu, nu cunoşteam pe nimeni şi ne simţeam cam ai nimănui. Până când, nu am avut de lucru, şi am spus nişte bancuri, ştiţi de care?, din cele pe care le-aţi spus dvs. sâm­bătă la cafea. Ei, de-atunci am devenit vedeta serii. Am în agendă o grămadă de numere de telefon, başca invitaţiile de vizite şi de ieşit la şpriţuri cu unii sau cu alţii.

Judecând după aprinderea feţei şi după licărirea ochilor, nici nu era prea greu de ghicit că "poanta-bombă" abia acum urma să vină:
– Deci, cum vă spuneam, au fost toţi to­piţi după bancurile mele, de fapt după bancurile pe care le-aţi spus dvs. alal­tăieri. Da! Mai ales unul, despre care am aflat abia după aia că e colonel de Securitate, ăla dom’le s-a tăvălit pe jos de râs. Ce mai? Era să se înece de atâta plăcere. Pur şi simplu nu mai scăpam de el, nu m-a lăsat până nu i-am spus şi lui de la cine ştiu bancurile ăstea.