Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru pălmaşii din presă "indicaţiili" şefuleţilor pe care i-am pomenit mai sus erau să culeagă adeziunile "boborului" la trăznăile Partidului, adeziuni care deveniseră chiar un gen publicistic - iertată-mi fie blasfemia - sub genericul ,,Ecouri".
Adicătelea ce zice nea Ghiţă, tanti Miţa, etc. despre nu'ş'ce hotărâre de Partid şi de Stat. Ce puteau să zică? Şi, mai ales, ce era voie să se difuzeze?... Bineînţeles, doar ce frumoasă şi devreme acasă era politica Partidului în frunte cu cel mai iubit... Pagini întregi de ziare, ore întregi de emisiuni erau pline de asemenea ,,opinii". Problema care apăruse, logic vorbind, era cum să sune cât de cât diferit unele de altele - în formă, evident - dată fiind partitura extrem de îngustă pe care se putea cânta. Păi, n-aveau cum să sune prea diferit, aşa că formulele cu pricina se copiau la modul cât se poate de concret şi se reluau de la un eveniment la altul. Întrucât nimeni nu le băga în seamă, deveniseră o cutumă, ca să-i zic aşa, a relatărilor de presă. Pe plan strict teoretic, era exact ceea ce ştiinţa propagandei interzicea, deoarece principiul saturaţiei - repetarea la infinit a aceluiaşi mesaj - duce, în final, la un rezultat diametral opus celui dorit. Aş spune că încălcarea sârguincioasă a principiului saturaţiei era un motiv de secretă satisfacţie pentru cei mai mulţi dintre cei obligaţi să culeagă pe teren tâmpeniile cu pricina. De regulă se scria un textuleţ şi se căuta, pe stradă sau aiurea, o persoană dispusă sa citească mâzgălelile de acolo. Nu de puţine ori, spre lauda lor, unii dintre cei solicitaţi refuzau acest lucru, ceea ce nu numai că punea într-o poziţie penibilă pe reporter, dar şi prelungeau inutil "procesul tehnologic" al culegerii "adeziunilor".
În ce mă priveşte, după câteva asemenea refuzuri de la popor, am găsit o cale de a fabrica, pe bandă rulantă, într-un timp record, trăznăile cerute. Mă duceam cu textul pregătit - aveam vreo 10 variante - în subsolul Radiodifuziunii unde lucra personalul de întreţinere, electricieni, mecanici, etc. şi rugam ba pe unul, ba pe altul, să-l citească. Deschideam geamlâcurile ca să am zgomotul de fond al străzii şi, în mai puţin de o oră, "adeziunea" era gata de difuzare. Chestia asta mă costa din când în când o "berică la varice", dar investiţia merita, căci îmi economisea mult din timpul de "producţie". Economia respectivă era cheltuită apoi, mult mai plăcut şi mai sănătos, în colţul şahiştilor din Cişmigiu, sau, când vremea era mai posomorâtă, lângă restaurantul de la ultimul etaj al Radiodifuziunii, unde era amenajat un spaţiu generos pentru sporturile de masă, adică pentru ping-pong şi şah. Reţeta mea nu era un unicat. Şi alţi colegi se orientaseră, scoţând din burtă, ca şi mine, tot felul de "adezionişti" sau "adezioniste". Treaba asta se repeta ori de câte ori circul de partid şi de stat găsea de cuviinţă să se mai dea în stambă cu câte un congres, şedinţă, hotărâre sau vreuna din "cuvântărili" bâlbâite şi la propriu şi la figurat ale lui Pingelică. Adică cu o frecvenţă cel puţin lunară.
Valentin Verzeanu
