Eminescu de partid şi de stat

Două mari dificultăţi, amândouă părând astăzi de ordinul azilului psihiatric, au fost de învins la România literară pentru pregătirea numărului special Eminescu din iunie 1989, când se împlineau 100 de ani de la moartea poetului.

Cea dintâi a fost alegerea unei ilustraţii pentru prima pagină. O foto­gra­fie a lui Eminescu, desigur, se stabilise în redacţie. Rămânea de văzut care anume, cea "clasică", feciorelnică, vi­să­tor androgină ori cea de mustăcios adult burghez, prematur îmbătrânit. Mai exista şi varianta unei reprodu­ceri a unei picturi, a unui desen ori a unei statui.

Ambele soluţii erau cuminţi, aproa­pe şcolăreşti, dar asta dinadins, pentru a nu se da idei celor care se ocu­pau de "îndrumarea" noastră, Secţia de presă a Comitetului Central şi Direcţia pentru edituri şi pu­bli­ca­ţiile culturale din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cine ştie ce le-ar mai fi putut trece prin cap dacă ie­şeam din perimetrul stereotipiilor...

Dar nu luasem în calcul constanta epocii, imprevizibilul nebuniei de partid şi de stat. Ilustraţia primei pa­gini a numărului comemorativ avea să devină o dificultate, fiindcă până şi ideea de a se deschide revista cu foto­grafia altui personaj decât Ceau­şescu, oricine ar fi fost acel personaj, oricând ar fi trăit el şi oricare ar fi fost mo­tivaţia opţiunii, părea un atentat la cul­tul personalităţii.

Pe vremea aceea, România literară avea un tiraj de vreo 24.000 de exemplare, tiraj plafonat din cauza lipsei de hârtie, iar oficial România avea peste 22 de milioane de locuitori; dacă noi publicam pe prima pagină fotografia lui Eminescu şi nu pe a lui Ceauşescu, am fi ştirbit grav prestigiul Con­du­că­torului, l-am fi umbrit impardonabil, i-am fi creat în mod criminal o concurenţă, chiar dacă doar una simboli­că, fiindcă nefericitul Eminescu era mort de un secol. De aceea, înainte cu vreo zece zile, poate chiar două săp­tămâni de data scoaterii numărului special, "indicaţiile" venite de la cele două "foruri" erau fără echivoc: pe-a-ntâia Tovarăşul, iar Eminescu în interior, pe-a doua, pe-a treia, unde vrem, ce vrem şi de câte ori vrem. Pe-a-ntâia însă nici un Eminescu!  

Bietul Roger Câmpeanu, secretarul general de redacţie, om care văzuse multe în viaţa lui, nu-şi mai revenea din uluire. Apucase sfârşitul stalinismului, valurile succesive ale minili­beralizărilor, fusese, alături de George Ivaşcu,  unul din artizanii revistei Contemporanul din gloriosul deceniu al şaptelea.

Venise la România literară tot împreună cu Ivaşcu, după ce, urmare a încercării de nou îngheţ din 1971, acesta fusese deplasat la noi, iar Contemporanul , transformat peste noap­te într-o ilizibilă fiţuică având oficial rolul de a populariza ştiinţa şi ateismul. George Ivaşcu murise însă în vara lui 1988, iar de atunci România literară căpătase şi mai mult aspectul unui fort asediat, cu apărători tot mai  împuţinaţi şi tot mai obosiţi. Se făcea anul de când revista nu avea şef.

Oficial, România literară era condusă de un consiliu fantomatic, în fruntea căruia se găsea preşedintele Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu. În realitate, revista era făcută de un triumvirat - Roger Câmpeanu, secretarul general de redacţie, Ion Horea, redactor-şef adjunct, şi Gabriel Dimisianu, responsabilul paginilor de critică şi istorie literară. Dimisianu fusese redactor-şef adjunct din 1968 până în 1984, când demisionase pentru a protesta faţă de hărţuirea soţiei sale de Securitate. Ion Horea, colegul lui de birou de altfel, acceptase să-l înlocuiască, dar cu condiţia ca Gabriel Dimisianu să aibă în continuare, chiar dacă neoficial, acelaşi rol în facerea revistei.

În lungi discuţii oligofrenice, şi Roger Câmpeanu, şi Ion Horea, şi Gabriel Dimisianu încercau să-şi convingă interlocutorii de la Secţia de presă şi de la Consiliul Culturii că numărul comemorativ trebuie să aibă pe prima pagină fotografia lui Eminescu. Aceşti interlocutori nu erau însă nici idioţi, nici nebuni. Nu era deloc nevoie să li se explice în termeni potriviţi pentru înapoiaţii mintal de ce la centenarul morţii lui Eminescu principala revistă literară a ţării trebuie să publice pe prima pagină fotografia lui Eminescu, aşa cum făceau, cu o infinită şi nevrotică răbdare, cei trei colegi.

Dar aceşti interlocutori erau birocraţi de partid şi de stat, ceea ce îi făcea complet surzi şi orbi la evidenţe şi la bun-simţ, dacă evidenţele şi bunul-simţ intrau în contradicţie cu linia partidului. Iar linia partidului era, în acel moment, reductibilă la o lozincă gen "Totul pentru El, totul pentru Ea!". Mai ales că reîncepuseră să circule zvonurile despre o posibilă înlocuire tactică a Tovarăşului cu Tovarăşa la Congresul din toamnă al partidului. Un caz clar: nici un Eminescu pe-a-ntâia, ci To­varăşul! Şi care, în mod misterios, avea să fie totuşi suspendat înainte cu câteva ore de tipărirea acelui număr comemorativ, ceea ce a dat redacţiei un perfect stupid sentiment de victorie.

A doua dificultate decurgea din aceeaşi trecere a lui Eminescu în pa­trimoniul de partid şi de stat. Pentru articolele din numărul comemorativ ni se transmisese, esenţială trebuie să fie actualizarea. Iar esenţa esenţialului era de asemenea simplă: Eminescu prefigurase Epoca Ceauşescu. Asta visase el, la asta năzuise, iar Tovarăşul era, nici mai mult, nici mai puţin, desăvârşita întrupare a idealului eminescian. Pentru că, în definitiv, a vorbi şi scrie despre Eminescu însemna a vorbi şi scrie despre Ceauşescu.

De aceea, probabil, nici nu a catadicsit Ceauşescu să onoreze cu prezenţa lui "simpozionul" ţinut la Ateneu, acolo unde numele lui avea să fie rostit mai des decât cel al poetului. Eminescu devenise prea mic pentru el...

Şi astfel Eminescu avu ghinionul ca atât centenarul naşterii, cât şi cel al morţii sale să se petreacă sub semnul comunismului, servil stalinist în 1950, senil naţionalist în 1989.