x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Eminescu şi metroul

0
Autor: Mircea Iorgulescu 12 Oct 2009 - 00:00
Eminescu şi metroul /Jurnalul Naţional




... Ştii şi înţelegi ce se întâmplă. Nu eşti singurul care înţelege şi ştie. De fapt, sunt mult mai mulţi cei care ştiu şi înţeleg, decât cei care rămân inerţi la semnalele tot mai agresive, tot mai ameninţătoare ale realului. Dar ţin în ei această înţelegere, iar ea îi sperie poate chiar mai mult decât tot mai insuportabila viaţă pe care o tră­­iesc. Au, poate, ori au avut spe­ran­ţa că mai rău decât atât nu poate fi. Că s-a ajuns la limita răului posibil. Răul nu are însă limite, toate speranţele că pră­bu­şi­rea nu mai poate continua s-au do­vedit deşarte. Salvarea, o salvare iluzorie, este atunci adormirea în rutină. Scufun­da­rea în obişnuitul precar al exis­tenţei. Năclăiala, automatismele protectoare ale apatiei, somnolenţa. Mas­ca; buzele strânse pungă, fără zâm­bet, privirea goală, ochii mic­şo­raţi, cău­tând pe de lături.


Omogenizarea în trivial şi abrutizare
Alchimia existenţei: inteligenţa pre­fă­cută în şiretenie, energia vitală convertită în instinct de conservare, elibe­ra­rea de presiunile acumulate în interior prin tot mai greu stăpânite crize de furie şi exasperare. Nu mai ajută nici hazul. Nimic nu mai ajută. Simţi o ireversibilă pornire spre vio­len­ţă şi abia dacă îţi mai dai seama că abia aşa, de fapt, ai cedat brutalităţii din jur. Că eşti impregnat de ea cum eşti impregnat de praful dens şi ires­pi­­rabil ce pluteşte deasupra Bu­cu­reş­tiului ca un imens linţoliu murdar.

Îţi aminteşti cutremurat de re­pul­sie, cum într-o seară de octombrie, după ce timp de trei zile stătuseşi la coadă la benzină fără să reuşeşti să ajungi la pompă, fiindcă prin faţă se băgau neîncetat miliţieni şi bişniţari, cele două categorii sociale înfrăţite, ţi-ai ieşit din fire şi te-ai repezit la un sergent-major sau plutonier, ce-o fi fost, care tocmai îşi trăgea maşina, ai în­ce­put să-l zgâlţâi, ai încercat să-l dai jos de la volan, l-ai ameninţat că îi răs­torni maşina, cu expresie probabil atât de înspăimântătoare încât "omul legii" a încercat să îngaime ceva, s-a bâlbâit speriat şi n-a ştiut cum să plece de acolo cât mai repede; iar câteva ore mai târziu, când în sfârşit mâlurile expresiei exasperării se mai li­niş­tiseră, ai înţeles, zguduit de silă şi dezgust, că ai căzut într-o capcană, că n-a fost o izbucnire de revoltă, ci o degradantă pierdere de sine, o cădere în întunericul violenţei oarbe.

Aceasta a fost descoperirea care te-a înspăimântat într-adevăr, nu sfaturile şi avertismentele prietenilor - "ai avut noroc, putea să te aresteze" -, descoperirea că, fără să vrei, devii asemenea lumii din jur, că îţi pierzi identitatea, că rişti să nu mai fii altceva decât o brută. O biată fiinţă elementară, dominată de instincte şi condiţionată prin ele.

Alternativa exasperării este apatia, eventual camuflată într-o ironie de serviciu. La 15 iunie 1989 sunt 100 de ani de la moartea lui Eminescu. Încă nu se ştie ce amploare vor da oficialităţile acestei comemo­rări. În redacţia revistei la care lu­crezi, cea mai importantă revistă li­te­rară a ţării, se pregăteşte, oricum, un nu­măr special, integral consacrat marelui eveniment. Mai sunt doar câteva săp­tă­mâni până la 15 iu­nie, dată care în acest an cade într-o joi, chiar ziua de apariţie a revistei. Şi instrucţiunile - care sunt, de fapt, tot atâtea dispoziţii ce trebuie exe­cu­tate, ca la armată, "întocmai" - în­cep dintr-o dată să curgă. Mai în­tâi, să nu facem cumva "un Eminescu atemporal": să fie, se zice, "un Eminescu al epocii noastre".

Încărcat de atâtea noi conotaţii, cuvântul "epo­că" sună îngrozitor alături de nu­me­le lui Eminescu. Se cer lămuriri, cum adică "un Eminescu al epocii", ce au oare în comun "epoca" şi Eminescu? Se răspunde imperturbabil, dar şi cu o vagă undă de iritare ce sună ame­ninţător - "un Eminescu al zi­le­lor noastre, un Eminescu al marilor noastre realizări". "A, exclami, fals du­mirit, Eminescu şi metroul!" Ai fi vrut, de fapt, să spui "Eminescu şi canalul", dar te-ai oprit, ţi-a fost frică. Şi aşa în dosarul tău se va adăuga, poate chiar în această seară, o nouă filă. În definitiv, ai glumit... Câteva zile mai târziu, o nouă indicaţie-dis­po­ziţie-ordin: să nu care cumva să lipsească din numărul special Eminescu acei autori care semnează în mod obişnuit în numerele omagiale din ianuarie.

Nu întreabă nimeni care sunt numerele omagiale din ianuarie. Se ştie. Dar pentru ca nici un dubiu să nu existe, indicaţia-dispoziţie-ordin cuprinde şi lista autorilor care urmează să fie solicitaţi: sunt autorii specializaţi în poeme şi articole omagiale, cărora acum li se acordă şansa de a-şi exercita impura vocaţie macu­lându-l pe Eminescu. Pro­fa­nân­du-l. Au s-o facă, toţi, fără nici o reţinere. Tu te-ai retras, sub pretext că o bună gazdă cedează invitaţilor spaţiul tipografic. Iarăşi o ironie de serviciu, iarăşi o salvare. Dar mai poate fi vorba despre o salvare câtă vreme numărul Eminescu este compromis? Ai propus, totuşi, să fie solicitaţi şi Dinescu, Blandiana, Doinaş, să fie, de fapt, ai şi spus-o, readuşi în circuitul public sub pavăza numelui poetului naţional. S-a lăsat tăcere şi s-a trecut mai departe. Ştii că do­sa­rul tău va avea încă o filă şi îţi repeţi în gând versurile lui Dinescu: "Do­sarul meu creşte ca pâinea bună/ se umflă, pârâie, dospeşte lin,/ iubito, vom petrece împreună/ sub strea­şinile lui de vinilin./ Ia-ţi şi părinţii ca să nu fie singuri/ ia-ţi şi umbrela pentru orice risc,/ e toamnă-n vorbe şi ne plouă-n linguri/ şi cad din pomi agenţii de la fisc".

Zilele trec şi, iată, suntem în săp­tă­mâna când numărul Eminescu trebuie să apară. Luni totul e calm. Nu­mărul e suficient de prost pentru a trece. Dar marţi, furtuna se dez­lăn­ţuie: se cere ca pe prima pagină a primei reviste literare a ţării, care urmează să apară chiar în ziua când se împlinesc 100 de ani de la moartea poetului naţional, să fie publicată nu fotografia lui Eminescu, ci fotografia Tovarăşului. Care tocmai face ori a făcut o nouă vizită de lucru. "Să fie scos Eminescu de pe prima pagină şi trecut pe a doua! Unde vă închipuiţi că vă aflaţi?"

Chiar aşa - unde ne-om fi în­chi­pu­it că ne aflăm?! Retractări. Dis­cu­ţii cu forurile. Măcar atât să se ob­ţi­nă: portretul lui Eminescu pe prima pa­gină. Se încearcă o soluţie de compromis: să fie, pe prima pagină, şi Tovarăşul, şi Eminescu. Nu merge, este  o imposibilitate grafică. Şi, în sfârşit, dezlegarea: "Bine, să rămână Eminescu pe-a-ntâia şi să-l  puneţi pe Tovarăşul pe-a doua. Dar sus, să deschidă pagina!". Aşadar, Eminescu a câştigat.

A câştigat? La capătul acestei si­nistre comedii, când în sfârşit eşti singur, aceeaşi întrebare lipsită de răs­puns: Cum şi cât mai poţi rezista? Până când?
Citeşte mai multe despre:   special,   povestea vorbei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de