"Fericirea" venea la uşă…

Vă mai aduceţi aminte de Casa de Comenzi Mercur? A funcţionat în Bucureşti până în 1989, dar numai câţiva favorizaţi se puteau apropia de produsele care erau aduse la uşă într-o cutie de carton imensă.

Una dintre cele mai bune prietene ale me­le, care lucra la o centrală telefonică, a venit la mine într-o seară şi m-a întrebat dacă nu vreau să-mi facă o co­man­dă la Casa de Comenzi? Ce întrebare era asta? Nici nu era nevoie să mă în­tre­be, făcea comanda şi gata! Normal că voiam! Scăpam de toate artificiile şi de disperarea pe care le trăiam în fie­ca­re dimineaţă legate de micul-dejun al băieţelului meu, dar şi de pacheţelul pentru şcoală. Dar cum s-a întâmplat minunea? Eram curioasă din cale-a­fa­ră, deoarece ştiam de această Casă de Comenzi, încercasem şi eu di­mi­neţi întregi, începând cu ora 7:30, pentru că de la 8:00 ar fi trebuit să răs­pundă cineva, iar ca să fiu sigură că prind începeam să formez numărul cu o jumătate de oră mai devreme. Nu reuşisem niciodată! Iar acum...

Mi-a povestit prietena mea că cineva de la ei a învăţat o şmecherie şi poate intra direct pe fir cu centralista care lua comenzile. Mare minune! Nu am înţeles eu mare lucru, dar ce era important am înţeles! Ea îmi făcea comanda, mă programa, iar în ziua cu pricina aşteptam acasă ca aceasta să vină la uşă. Cu de toate! Zahăr, făină, caşcaval, un pachet de unt, un kilogram de ulei, ciocolată, cafea, ţigări BT sau chinezeşti, doi pui, ori o găină, ori două kilograme de carne de porc fără os (nu venea câte unul din fiecare, ci doar un produs de carne că, de, ce e mult strică) şi nelipsitele bomboane cubaneze. Un kilogram!

Vă daţi seama câtă fericire pe băiatul meu: avea şi ciocolată, şi bomboane! Iar eu îi puteam prepara di­mi­nea­ţa un sandviş cu unt şi caşcaval. Ei, da, ăsta era un adevărat festin pentru el! Păcat numai că dura puţin. Însă mai aveam un motiv de bucurie: îi puteam prepara chec pentru pa­che­ţe­lul cu care se ducea la şcoală. În­vă­ţă­toa­rea lui, o doamnă venerabilă, ne-a spus la şedinţa cu părinţii că cel mai bine ar fi să le dăm pacheţel, la copii, doar câte o feliuţă sau două de chec şi un măr. Să nu le preparăm sandvişuri, pentru că ar fi bine ca în momentul în care ajung acasă, la prânz, să mă­nân­ce mâncare gătită, iar la şcoală să aibă doar ceva uşor! Aşa era, când ajungea acasă, mânca destul de binişor şi felul unu, şi felul doi! O colegă de-a mea (lucram la Editura Kriterion), un­gu­roai­­că, Judith, o gospodină desă­vâr­şi­tă, mi-a dat următoarea reţetă de chec: o cană de zahăr pudră, o cană de fă­ină, cinci ouă, trei linguri de ulei şi mirodenii. Albuşurile se bat spumă, iar când s-au întărit se adaugă zahărul pudră în ploaie (zahărul tos îl pu­neam în râşniţă). Separat se amestecă cele cinci gălbenuşuri cu uleiul, ca la maioneză, apoi se toarnă, alternativ, în vasul cu ouăle bătute spumă: o lingură de făină, o lingură de găl­be­nu­şuri, şi tot aşa până se termină in­gre­di­entele (făina şi gălbenuşurile). După aceea se amestecă bine aluatul şi se toarnă puţină cocă într-o cană în care se adaugă şi o linguriţă de cacao şi se amestecă bine. Se unge o formă de chec cu unt (acum) şi ulei (atunci), se tapetează cu făină se toarnă compoziţia, pe deasupra se toarnă combinaţia de cocă amestecată cu cacao şi se dă la cuptor. Era delicios! Din această cocă preparam şi blat de tort, şi prăjitură cu fructe, şi chec, în funcţie de ce ingrediente aveam.

Această "minune" cu Casa de Comenzi a durat câteva luni bune, apoi nici ei n-au mai putut să prindă. Telefonul suna numai ocupat!