Finalele Campionatelor Naţionale de box din anul 1989 au avut loc în luna noiembrie, la Sala Polivalentă din Bucureşti, turneul desfăşurându-se, bineînţeles, sub egida Daciadei, competiţia atât de dragă lui Nicolae Ceauşescu. Pe listele de concurs la cele 12 categorii de greutate erau înscrişi 112 pugilişti din întreaga ţară, care trecuseră cu bine de turneele de calificare zonale.
Prezenţa în ring a unor pugilişti ca Francisc Vaştag sau Rudel Obreja, recent medaliaţi cu aur, respectiv cu bronz, la Campionatele Mondiale de la Moscova, au transformat Polivalenta într-un adevărat magnet pentru iubitorii "nobilei arte", fiecare reuniune fiind urmărită de mii de spectatori, care timp de o săptămână au umplut până la refuz tribunele arenei din Parcul Tineretului. Vaştag, la categoria semimijlocie, şi Obreja, la mijlocie-mică, au câştigat titlurile fără să se întrebuinţeze în mod deosebit, pentru că majoritatea adversarilor lor fie au renunţat să mai urce în ring de teamă să nu o încaseze rău de tot, fie au fost abandonaţi de propriii antrenori după doar câteva minute de luptă.
Doar Vaştag a avut ceva mai mult de furcă în finala cu tânărul Mihăiţă Niţulescu, care s-a ambiţionat să-i reziste timp de nouă minute celui mai bun boxer din lume, fiind răsplătit cu binemeritate aplauze pentru această îndrăzneală. În schimb, Obreja a încheiat în prima repriză conturile cu Vasile Câtea, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi boxeri pe care îi întâlnise în drumul spre finală. Adversari în ring acum 20 de ani, Obreja şi Câtea sunt astăzi colegi în Federaţia Română de Box, primul fiind preşedintele acestui for, iar cel de-al doilea, vicepreşedinte. Trei pugilişti şi-au trecut, în premieră, numele pe lista campionilor naţionali. Este vorba despre Nicolae Aliuţă, fratele mai mare al fotbalistului Marian Aliuţă, fost jucător la Steaua, Rapid, Poli Timişoara, Şahtior Doneţk sau Neftci Baku, Vasile Morovan şi Vasile Adumitroaie.
Deşi nu au ajuns în finale, doi pugilişti care aveau să se remarce în viitor au atras totuşi atenţia. Este vorba despre Leonard Doroftei şi Zoltan Lunca, ambii în vârstă de doar 19 ani. Doroftei s-a oprit în semifinale, după un meci de mare luptă cu viitorul campion al penelor, Nicolae Talpoş, în timp ce Lunca a pierdut surprinzător disputa cu Petrică Paraschiv, în limitele categoriei muscă. Doroftei a explodat efectiv după Revoluţie, când s-a afirmat drept unul dintre cei mai buni boxeri pe care i-a avut ţara noastră. A fost campion mondial şi dublu campion european la amatori, a câştigat două medalii olimpice de bronz, iar după trecerea la profesionism a câştigat centura de campion al lumii la categoria semiuşoară, în versiunea WBA. Zoltan Lunca s-a stabilit după 1990 în Germania, şi-a schimbat numele în Lunka şi a câştigat pentru ţara sa de adopţie un titlu mondial la amatori şi o medalie de bronz la Jocurile Olimpice. Spre deosebire de Doroftei, Lunka nu a strălucit în ringul profesionist, unde nu a reuşit să obţină vreun titlu important.
Cotidianul Sportul a dedicat spaţii ample Campionatelor Naţionale de box. Dincolo de valoarea incontestabilă a unor pugilişti precum Francisc Vaştag şi Rudel Obreja, singurii cu adevărat competitivi la orice mare întrecere internaţională, publicaţia atrăgea atenţia şi asupra faptului că tinerii boxeri nu au dat o replică pe măsura aşteptărilor. "Deşi nu a lipsit nici un nume important, impresia generală nu a avut darul să satisfacă, decât cu unele excepţii, exigenţele specialiştilor şi ale publicului. Prima constatare, evidentă încă de la galele preliminare, a fost aceea că în boxul nostru schimbul de generaţii se desfăşoară într-un ritm lent, ofensiva noului val fiind prea puţin viguroasă. Aşa se explică faptul că printre campioni sau finalişti s-au aflat destui sportivi trecuţi de 30 de ani", a fost concluzia jurnaliştilor de la singurul ziar de sport care apărea în acei ani.