Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E o vârstă, cam până la terminarea facultăţii, când eşti apreciat mai degrabă pentru ceea ce ai putea face decât pentru ce ai făcut efectiv. "Aaa. Domnul cutare, da, da, om de viitor, aveţi grijă de el". Mereu ţi se acordă credit; că vei putea face cea ce n-ai făcut încă. După aceea vine "asprimea realului", vorba lui Nicolai Hartmann. Ieşi din serele sistemului de învăţământ, unde ţi se serveşte mereu "viaţă la borcan", conserve de viaţă, nu viaţa reală, şi intri în lumea parşivă a adulţilor. Eşti ultimul venit, nu faci parte din nici o gaşcă, nu ţi se acordă nici un credit în alb, eşti judecat exclusiv după ceea ce faci, nu după ceea ce ai putea face. De acum înfloresc depresiile, evaziunile în alcool, în realităţi alternative (într-o bibliotecă, într-un marij avantajos, într-un copil venit la timp, în propriul tău trecut, într-o nevroză perpetuă...). De acum începe răul.
Aşa l-am simţit eu, făcând zilnic naveta 60 de km în autobuze vechi de 30 de ani şi socotindu-mă norocos că totuşi partidul nu m-a repartizat într-un colţ de ţară, unde se pune harta în cui. Toate oraşele mari erau "închise", nu aveai voie să ocupi vreun loc de muncă acolo. Am văzut şefi de promoţie brilianţi, repartizaţi în sate fără lumină electrică, cu prima şosea sau cale ferată la zeci de kilometri, absolvenţi de medicină străluciţi, care ar fi putut face chirurgie cardiacă, îndobitociţi într-o circă de întreprindere, alcoolizaţi, cu mâinile tremurânde, contemplându-şi ratarea lentă în rotocoale de fum de ţigară. Mă întâlneam cu foştii mei colegi, rar, în vacanţe. Îi vedeam chinuiţi, cu faţa trasă, îmbătrâniţi...
Mă luau fiori reci pe şira spinării când mă gândeam că şi eu, poate, sunt la fel şi nici măcar nu-mi dau seama. "Cum trăieşti, mă, Victore? Cum trăieşti, mă, acolo?", "Ca un vierme, mă, o lună. Şi ca un fluture două zile, când iau banii şi-i beau pe toţi, la Vatra Dornei". "Ina, cum e la Poienile de sub Munte?" Ina se încălzea în soarele primăvăratic de la terasa "Boema" şi se uita drept în ochii mei. Îşi mai păstrase din facultate doar zâmbetul de puştoaică. "Măi, tu crezi în farfurii zburătoare?" "Ba!" "Ei vezi, atunci n-o să-ţi spun nimic despre viaţa mea de la Poienile de sub Munte, că n-o să mă crezi". La toate astea mă gândeam când aşteptam seara autobuzul să mă aducă înapoi la Cluj. Era întuneric şi frig, autogara pustie. Ieşise bancul ăla cu "cetăţeni ai oraşului, nu deschideţi geamurile apartamentelor că iese frigul şi mor pietonii pe stradă!". Mă gândeam că, dacă mai ţine mult aşa, o să apară primele mutaţii în fenotip: o să avem ochii tot mai mici, o să ne crească păr mare pe faţă, să ne putem încălzi, o să devenim erbivori, să putem trăi cu iarbă de prin parcuri, şi o să hibernăm, mult, mult, şi o să vină o nouă glaciaţiune, şi... gata. Da, îmi spuneam, dar se poate şi mai rău.
Se putea şi mai rău! Într-o zi l-am scos la răspuns pe Paul dintr-a V-a. Fiinţa asta, din greşeală, ajunse om; de fapt, trebuia să fie înger. Îl vedeam în fiecare zi, în cizmele lui de cauciuc roşii, cu uniforma veche care-i ajungea până la jumătatea coatelor, pe sub care se vedea un pulover răscusut, cu căciula lui mare, albastră. Dar, crede-mă, Mihaela era de o candoare nesfârşită, iar când zâmbea avea o inocenţă biblică. Nu mai era om, ci fiinţă eternă. Eu sunt sigur că atunci când Iisus a strigat: "lăsaţi copiii să vină la mine", la el s-a gândit. Mă uitam la el zâmbind şi mă întrebam dacă sub hainele lui jerpelite nu-i crescuseră între timp aripi. "Da' de ce vă uitaţi aşa la mine, tovarăşu'? "Aşa mă uit eu câteodată, Paul." "Tovarăşu', cre' că şi eu mă uit câteodată aşa... la mămica, tovarăşu'."
În ziua aceea, Paul nu ştia nimic din ce-l întrebam. Avea ochii roşii şi mâinile decojite de frig. "De ce n-ai învăţat, Paul?" Copilul tremura tot şi încerca să-mi spună ceva, dar se oprea în ultimul moment şi iar începea să clănţănească. "Zii, Paul, de ce n-ai învăţat? De ce tremuri? Ţi-e frig sau ţi-e frică?" "Mi-e frigă, tovarăşu'." Îi vedeam lacrimile din colţul ochilor, dar nu m-am putut opri să nu zâmbesc ca un prost. "Cum adică ţi-e frigă, Paul? Ce-i aia frigă?" Mi-e şi frig, tovarăşu', şi mi-e şi frică. Da, tovarăşu'!" Eram în zi proastă, n-avam chef să mă las impresionat. Am reluat întrebarea, încăpăţânat şi enervat. "Zi, de ce n-ai învăţat?" Paul a tras aer în piept şi cu o respiraţie a spus tot, tot, umilindu-mă! "Da', tovarăşu', când am ajuns ieri acasă s-a luat curentu', şi-am adormit îmbrăcat şi m-a sculat mama la 5:00, când a plecat la serviciu, să stau la coadă la lapte, şi-am fost ultimu' care a luat, dacă vreţi vă arăt, tovarăşu'!" "Şi eu am fost, tovarăşu'!" "Şi eu am fost, tovarăşu', da' mă puteţi asculta" "Tovarăşu', eu n-am fost, da' vă rog frumos să mă lăsaţi să plec mai repede să cumpăr pâine, că mai târziu nu se mai găseşte şi iar se ceartă mama cu tata!"
Clasa a explodat! Toţi spuneau în gura mare la ce cozi au stat, cât a fost de frig, ce au cumpărat... Adică asta era viaţa elevilor mei de 11 ani, aşa trăiau ei, şi eu nu mă sinchisisem să am habar măcar. Dacă eu nu stăteam la coadă la lapte însemna că nici ei nu stăteau... Dacă mie nu-mi mai era frig, însemna că nici lor nu le era frig... Dacă eu trăiam fericit cu câţiva prieteni, însemna că viaţa lor era o fericire... Dacă pe mine mă durea în cot de regim, însemna că şi ei puteau trăi la fel de indiferenţi... M-am simţit ca un vierme, cum zicea Victor. Am ieşit în pauză, îmi venea să vărs. M-am dus la WC-ul profesorilor şi am vomitat. Nu-mi venea nimic în gură, doar un lichid verde şi cleios. De mine voiam să scap, pe mine voiam să mă borăsc.
De atunci am început să urăsc, Mihaela, tot regimul, tot, tot, tot, de la discursul lui Ceauşescu la cravata lui Todea. Atunci am descoperit cât de hidos e tot ce ţine de regim, şi faptul că dacă eu fac abstracţie de el nu înseamnă că el nu există. Şi-am început să urăsc, să urăsc cumplit, organic, visceral, din toţi porii fiinţei mele...
Şi acum când îmi amintesc, mă apucă iar ura aia oarbă, grea, ca o vomă continuă.
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 139-142
Citește pe Antena3.ro
