Avea toată puterea ca nimeni altul în Europa.
Acelaşi om în toate funcţiile însemnate – secretar general al
partidului, preşedinte al ţării, comandant suprem al armatei, lider
al organizaţiilor de masă şi obşteşti.
I se spunea geniul din Carpaţi, erou între eroi, cel mai iubit fiu al poporului, strateg neobosit, cârmaci în vremi de furtună, stejar din Scorniceşti... Din epitetele şi metaforele ce-i fuseseră adresate s-au făcut apoi liste de câteva pagini. "Nicule, un om ca tine se naşte o dată la o mie de ani!" – i s-ar fi adresat pătrunsă de admiraţie însăşi consoarta.
Cum ajunsese Nicolae Ceauşescu aici? Am încercat un răspuns la întrebare cu ajutorul unor buni cunoscători ai ascensiunii şi personalităţii sale. Intervievat în 1993, Ion Gheorghe Maurer, fost prim-ministru al României (1961-1974), cel care-l propusese pe Ceauşescu în fruntea partidului în 1965, mi-a relatat: "La început n-au fost probleme. Părea a fi înţelegător şi puteam discuta despre ceea ce urma să facem. Numai că, între timp, a introdus în Biroul Politic oameni care-i erau devotaţi lui. Când a avut suficienţi ca să iasă la vot ce-i trebuia – după doi-trei ani – a început să meargă după socotelile lui".
Din Olimpul puterii s-a ivit şi modelul deşănţatelor elogii. O spune în 1996 Alexandru Bârlădeanu, fost ilegalist şi tehnocrat comunist (1946-1969). Începutul a fost cuvântarea lui Dumitru Popescu la Congresul al XI-lea al PCR (1974). "Ceauşescu se vedea în rândul domnitorilor, opina Bârlădeanu. Iar Dumitru Popescu, care a dat tonul glorificărilor lui, îl făcea pe Ceauşescu egalul lui Cezar, Napoleon, Alexandru Macedon, Pericle şi Petru cel Mare. Numai împreună, toţi la un loc, mai marii lumii valorau cât Ceauşescu al nostru!"
Cult al personalităţii nu există însă fără mulţimi de adulatori. Nici dictatori fără mulţimile de supuşi.
Citește pe Antena3.ro