Împuternicirea marginalităţii

Certitudinile macină conştiinţa românească de astăzi, nu îndoielile. Îndoieli nu mai are nimeni şi de multă vreme. Întreg poporul român "ştie". Cu excepţia, poate, a unui grup restrâns de persoane aflate undeva "sus", în zonele inaccesibile nu numai muritorilor de rând, ci devenite inacceptabile şi muritorilor aşa-zicând "de elită", instalaţi în diverse funcţii cândva înalte, acum tot mai golite de conţinut şi a căror importanţă reală a dispărut aproape în întregime.

Acolo, "sus", nu este însă loc nici pentru certitudini şi nici pentru îndoieli: este locul de unde gândirea a fost alungată, este locul unde nu se gândeşte nimic. Un pustiu, dar un pustiu care generează pustiul şi pustiirea. Iar poporul ştie atât de bine, încât certitudinile îl paralizează. Nu este nici orbit, nici înşelat, nici resemnat: este mai curând autointoxicat de certitudini. Nu din frică izvorăşte reţinerea, ci mai degrabă din dezgust.

Frica, la urma-urmelor, poate fi învinsă; s-a văzut şi în Valea Jiului, s-a văzut şi la Braşov, s-a văzut în atâtea locuri, unele ştiute, altele neştiute, "încă" neştiute, unde revolta n-a mai fost surdă, ci s-a manifestat făţiş; frica e un factor de stimulare a împotrivirii şi un liant.

Dezgustul, în schimb, dezarmează. Inhibă, sufocă, taie orice avânt. Nu poţi lupta cu ceea ce produce dezgust. Cedezi, te retragi, eşti mereu în defensivă, tot mai vulnerabil în faţa triumfătoarei revărsări de trivialitate. Frica de atâtea ori invocată pentru explicarea aşa-zisei "pasivităţi româneşti" este de fapt un dezgust camuflat. Un dezgust de proporţii uriaşe, un dezgust la scară naţională.

De aici provine atât de apăsătorul sentiment al zădărniciei, generalizat în România de azi. Dezgustul a devenit starea cotidiană de existenţă pretu­tindeni, în toate straturile sociale, de la cele de jos, hăituite de lipsuri, de mi­ze­ria ce a înecat satele şi oraşele, de foametea organizată, până la cele de sus, şantajate cu pierderea unor privilegii care s-au tot subţiat şi nu mai ating nici măcar nivelul care în urmă cu 20-25 de ani le era accesibil tuturor.

Este, desigur, un privilegiu să-ţi poţi face cumpărăturile la o casă de comenzi cu circuit închis, dar ce fel de ţară este aceea unde pentru a-ţi cumpăra oţet sau două-trei lămâi, pastă de dinţi ori o bucată de caşcaval, o pungă de orez sau câteva pachete de unt apos trebuie neapărat să ai dreptul prin funcţie să te aprovizionezi de la un magazin special?! Şi, dacă privilegiile acestea sunt, oricine îşi poate imagina cum se trăieşte când nu ai acces la ele; cum trăieşte imensa majoritate a populaţiei României.

Şi s-a ajuns aici, pentru că sistemul nu mai are de fapt decât două preocupări dominante, nu mai trăieşte, asemenea unui organism uzat, asemenea, mai bine zis, unui creier sclerozat, decât prin două funcţii, ambele periferice dacă într-adevăr mai poate fi denumit "sistem" şi dacă nu cumva acest termen tehnic, "sistem", nu înnobilează, conferindu-i o aparenţă de respectabilitate, o realitate atât de mizeră, atât de jalnică, atât de decăzută încât orice cuvânt ai folosi echivalează, îţi dai seama, cu a o face cât de cât plauzibilă, cu a o face inte­ligibilă, cu a o introduce în rândul lumii.

Şi este exact direcţia contrară celei pe care o urmează inflexibil acest, totuşi "sistem", el merge pe calea ieşirii din rândul lumii. Ieşirea din Europa - ce nenorocire că geografic nu este încă posibil! -, ieşirea din istorie sunt doar două etape, doar staţii intermediare pe acest traseu al prăbuşirii. Care nu este însă rezulta­tul unui plan  diabolic ori al vreunei conspiraţii puse la cale cine ştie cum şi unde, nu este nici efectul unui act de magie, de natura, de exemplu, a blestemului.
NU, NIMENI NU A BLESTEMAT ROMÂNIA
S-a ajuns aici în virtutea acelui păcat originar care a fost împuternicirea marginalităţii. Trăim astăzi ceea ce s-a zămislit în urmă cu peste 40 de ani. Ţinut până atunci la locul său, ţinut în frâu de convenţiile şi de codurile sociale statornicite, obligat să respecte măcar în manifestările exterioare valorile constituite, "omul de la margine" şi-a putut elibera, odată proiectat pe orbitele puterii, energia întunecată şi distructivă, complexele şi resentimentele, furia împotriva va­lorilor. Şi avea, a avut, în condiţiile to­talitarismului, toate mijloacele la dispoziţie. Cum să nu le fi întrebuinţat?!

Le-a întrebuinţat - altfel ar fi dispărut. Le-a întrebuinţat punân­du-le în slujba haosului şi a disoluţiei al căror purtător era, parvenind şi devalorizând, nimicind tot ce se afla în raza lui de acţiune. Ajungând să facă el însuşi legea, a instituit fără­delegea. Ajungând să stabilească el însuşi criteriile, a instituit lipsa de criterii. Ajungând să hotărască asupra valorilor, a ales nonvaloarea, neantul. Tot ce a fost, tot ce mai este cât de cât structurat îi trezeşte reflex pofta de distrugere. El simte în mod obscur că legea, criteriile, valorile, structurile constituite îl ameninţă. Că nu se poate bizui decât pe dezagregare, că nu poate supravieţui şi nu se poate menţine decât în condiţii de catastrofă. Va construi deci ruina. Va provoca şi întreţine catastrofa. Va clădi prăbuşirea. Omul de la margine generează marginalitate.

Multiplicat în nu se ştie câte mii sau zeci de mii de exemplare, pentru că reprezintă o categorie, o "familie de spirite" şi nicidecum un individ anume, omul de la margine inspiră nu atât şi nu în primul rând teamă, cât repulsie. Îl ştii capabil de orice; de orice, dar de nimic bun, de nimic po­zitiv, cum se zice.

O tot mai întinsă şi mai vizibilă zonă de demarcaţie separă astăzi în România centrele puterii de popor. A crescut şi creşte necontenit numărul instituţiilor care trebuie ocolite, pe lângă care nu se mai poate trece nici măcar mergând pe jos, trotuarele fiind interzise pietonilor, iar străzile închise circulaţiei publice, rezervate exclusiv maşinilor oficiale, unor anumite maşini oficiale. Este un brâu de vid, un zid al golului, de care puterea se înconjoară spre a-şi proteja probabil golul pe care se sprijină, golul din care se nutreşte, golul constitutiv.

Golirea, aneantizarea, deşertificarea - în toate planurile vieţii sociale româneşti de azi -, acesta este cursul imprimat de omul de la margine împuternicit. Instituţiile fundamentale ale ţării, de la învăţământ la armată, de la justiţie la sănătate şi cultură, de la menţinerea ordinii publice şi până la administraţie şi Biserică, au fost abătute, au fost deturnate de la autentica lor menire şi prefăcute în simple instrumente puse în slujba puterii. De la învăţământ nu se cere să formeze şi să educe pe viitorii cetăţeni activi ai ţării, ci să producă "forţă de muncă"; atât: forţă de muncă. De parcă nici n-ar fi vorba despre oameni, ci despre vite de povară. Şi nu este oare semnificativ că iarna, când vine câte un viscol mai aprig, în comunicatele oficiale se cere imperativ numai punerea la adăpost a animalelor, a "şeptelului", cum se spune, niciodată a oamenilor?

Armata, şi ea, nu mai este decât o sursă şi o modalitate de a se asigura, cu cheltuieli mi­nime, aceeaşi "forţă de muncă" aflată la dispoziţia puterii. În urmă cu 15-20 de ani, pe marile şantiere erau folosiţi deţinuţii de drept comun; astăzi, pentru construcţiile faraonice care au desfigurat şi desfigurează peisajul românesc este folosită armata. Şi nu este nici o diferenţă între înfăţişarea deţinuţilor de drept comun de altădată şi înfăţişarea militarilor, în termen sau concentraţi, care lucrează acum, zi şi noapte, la canale, bulevarde şi palate de care nu are nevoie nimeni, dar care secătuiesc resursele pe cale de epuizare ale ţării. Aceleaşi feţe trase şi pământii, aceleaşi veş­min­te murdare şi zdrenţuite, aceleaşi pri­viri înfometate, aceleaşi autobuze ori camioane hodorogite care îi trans­por­tă seara şi în zori - şi, din când în când, câte un plutonier care, după zece ore de muncă, îi încolonează răs­tit şi le ordonă "pas de defilare", după ce mai înainte, într-un ceas de cumsecădenie, dăduse voie unuia dintre ei să meargă să cumpere pâine şi iaurt şi ceva de băut, să-şi mai înece ama­rul...

Medici care scriu reţete pentru me­dicamente despre care ştiu prea bine că nu pot fi găsite, agenţii de circu­laţie care nu îndrumă circulaţia, ci participă şi ei la rezolvarea crizei de ben­zină suspendând planificat per­mi­sele, isterizaţi cotidian până la ie­şi­rea din minţi şi criză cardiacă la trece­rea convoaielor oficiale, serviciile se­crete însărcinate cu paza poe­ţi­lor, dar nu pentru a-i proteja, ci pentru a-i hăr­ţui şi împinge la nevroză şi si­nucidere, funcţionarii de stat şi activiştii de partid al căror tic profe­sio­nal este ridicarea neputincioasă din umeri, deseori însoţită de o eloc­ven­tă privire în sus, pentru că mulţi dintre ei, foarte mulţi, chiar dacă se pre­fac şi reuşesc mai totdeauna de mi­nune - că nu gândesc, totuşi gân­desc şi ştiu, inginerii cărora nu li se ce­re decât să fie vătafi, muncitorii care nu au materie primă, scule, unelte şi ma­teriale, ţăranii scoşi cu Miliţia la câmp, miniştrii şi directorii de institu­ţii la care se ţipă ca la nişte vechili şi care, la rândul lor, bruftuluiesc şi strigă la cei din subordinea lor tot ca nişte vechili...

În România de azi nimeni nu-şi mai poate face meseria pentru care s-a pregătit, nimeni nu-şi mai poate va­lorifica aptitudinile, competenţa, priceperea. Cine încearcă intră inevitabil în conflict cu puterea, indiferent de profesiune, indiferent de funcţie, indiferent de treapta socială pe care se află.