În aşteptarea Comandantului Suprem

Despre personalul ce deservea aeronava preşedintelui român şi protocolul instituit în prezenţa cu­plu­lui Ceauşescu la Aeroportul Oto­peni îşi aminteşte colonelul (r) Adrian Eugen Cristea, director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială. Reproducem în cele ce ur­mea­ză un pasaj din volumul "A fi sau a avea", Bucureşti, Editura Paco, 2008, p. 220-229.

Puţine ţări din lume şi-au permis mari cheltuieli pentru a între­ţine un aeroport special şi o flo­ti­lă de aviaţie la dispoziţia unui singur om, pre­şe­din­te de stat. S-a întâmplat în Ro­mâ­nia. Pe acest aeroport se gă­seau parca­te avioane de lungă şi me­die distanţă, compartimentate special, ce ofereau un lux şi condiţii rar în­tâlnite, pentru un preşedinte şi so­ţia acestuia, cu ca­bine-dormitor din care nu lipseau baia, aparatura video şi radio şi tot ceea ce era mai mult de­cât necesar. Fiecare tip de avion existent avea dublura lui, pentru a fi schim­bat în caz de nevoie. Erau şi elicoptere.

Toate aceste aparate erau între­ţi­nu­te, verificate la sol şi în aer de un personal de zbor şi tehnic încadrat într-o unitate specială. Toţi erau militari şi aparţineau de Ministerul Apărării Naţionale. Până să ajungă în această unitate, cei aflaţi în atenţie trebuia să aibă experienţă în domeniu. Cine avea diferite vicii era încă de la în­ce­put înlăturat. Toţi ofiţerii şi subofiţerii şi-au exercitat profesia fără reproşuri.

Un avion prezidenţial nu se întâl­neş­te prea des. Prin amenajarea lui interioară este o excepţie. Compartimentările sunt făcute numai de uzina constructoare. Interiorul unui astfel de avion este o armonie de spaţii, cu­lori şi de lumină. Este făcut ca, în afară de comoditate, să ofere şi siguranţă, adică să ai încredere că vei ajunge la destinaţie. La toate avioa­ne­le prezidenţiale din lume există în­so­ţi­toare de bord, în uniforme caracteristice de la o ţară la alta. Toate sunt în serviciu militar. Rolul lor este deosebit.

La avioanele prezidenţiale româ­neşti n-a existat nici măcar o înso­ţi­toa­re de bord. Aşa s-a crezut că este ne­ce­sar. De la cine a pornit o asemenea hotărâre? Nu se mai ştie, că s-a pierdut în timp de zeci de ani.
Această lipsă a însoţitoarelor de bord a creat două aspecte:
- când soţii Ceauşescu se aflau la bord, masa le era servită de bucătar şi de ospătar care erau permanent cu ei;
- pentru cei care-l însoţeau pe pre­şe­dinte, printre care personalităţi po­li­tice, miniştri, medici, ziarişti şi ofiţeri din sistemul de protecţie, serviciul meselor ca şi al apei minerale se făcea prin metoda "descurcaţi-vă singuri!".

Numărul acestora se ridica la aproximativ 20. În marginea din dreap­ta a clădirii Aeroportului Oto­peni se găsea sa­lo­nul oficial. Era folosit în exclusivitate pentru plecările şi sosirile preşedintelui României, dar şi pentru alţi pre­şe­dinţi de stat, care ve­neau în vizite ofi­ciale sau particula­re. Era format dintr-o sală mare de pri­miri şi cu­loa­re. Multă marmură albă şi bej, lambriuri din lemn de paltin şi tei. Simplitatea construcţiei atrăgea aten­ţia şi printr-un bun-gust al aranjamentului.

Aeroportul a fost scena care a putut reda cel mai bine relaţiile existente dintre soţii Ceauşescu şi ceilalţi membri cu funcţii de conducere ai partidului. Era locul care, de multe ori, îi strângea pentru a fi împreună la un eveniment determinat de primirea şi plecarea unor personalităţi străine importante.

Se creaseră în decursul multor ani relaţii anacronice, care evidenţiau un cult al personalităţii greu de crezut, pe care toţi îl acceptau şi îl susţineau. Aici, pe aeroport, se puteau observa cel mai bine reacţiile prin care cei de la vârf, mai ales, doreau, parcă, să-şi diminueze personalitatea. Era o regie generalizată, acceptată de fiecare în parte, deoarece exista con­vin­gerea că, procedând în acest fel, fiecare are numai de câştigat.
Să presupunem că Nicolae Cea­u­şes­cu a fost plecat în străinătate la o conferinţă şi se reîntoarce. Pe aeroport, în semn de preţuire, era prezentă conducerea de partid şi cam 1.500 de persoane pentru a-i face o primire din care să rezulte ataşamentul poporului, deşi manifestanţii, în majoritatea lor, nu ştiau nici de unde vine pre­şe­din­tele şi nici pentru ce a fost în stră­i­nătate. Conta primirea. Cu zece mi­nu­te înaintea aterizării avionului so­sea şi Elena Ceauşescu. Nu dorea să ajungă mai devreme.

La sosire, în faţa uşii salonului oficial, era aşteptată pentru a i se face o primire conside­rată ca necesară, de aceleaşi persoane, greii conducerii de partid, care se considerau şi cei mai ataşaţi de familie. Printr-o susţinere permanentă şi în­de­lungată încă din 1965. Celelalte vâr­furi ale partidului nu se băgau în aşa ceva.

Între cei care îi făceau primirea, Manea Mănescu, permanent sobru, puternic marcat de misiunea de a-i spune "tovarăşei" la sosire, de fiecare dată, un bun sosit la aeroport. Un al doilea, Gogu Rădulescu, prieten din tinereţe cu soţii Ceauşescu, prezent şi el la toate primirile. Avea burta mare ce o purta de zeci de ani, dar parcă în ultimii ani se umflase şi mai mult. Era o enigmă pentru Elena Ceauşescu, pentru că, deşi nu prea cumpăra produse de la sector, burta, în loc să-i scadă, îi creştea. Nu cobora scările de la salon pentru a se găsi lângă maşina celei aşteptate, întrucât acest lucru îl făcea numai unul singur, Manea Mă­nes­cu. Aştepta sus, cu aerul lui de ne­pă­sător, cu haina veşnic descheiată. Avea un loc sigur pentru tot restul vie­ţii, ceea ce îi da posibilitatea să se gân­deas­că şi mai mult la câte o poezie sau la mai multe, pe care le va citi în cercul lui de prieteni şi prietene de la Comana, unde avea o casă de vacanţă, ceea ce era o raritate. Dar prezenţa lui în asemenea situaţii de primire la aeroport o socotea ca deosebit de importantă. Cel puţin pentru impresie.

Alt participant la acest mic protocol era Emil Bobu, un personaj permanent neliniştit, cu priviri cer­ce­tă­toa­re peste tot, preocupat ca acţiunile la care participa să se termine cât mai bine pentru cei doi soţi conducători. Nu dorea să i se reproşeze ceva. Era învăţat să primească permanent sar­cini. Nu ieşea cu nimic în afara indicaţiilor ce tot i se dădeau. Îşi formase un comportament dur. Celorlalţi colegi din conducerea de partid le mai trebuiau mulţi ani până să ajungă la performanţele lui. Părea omul prefe­rat al celor doi, de parcă providenţa îl scose­se în calea lor. Era emanatul doc­tri­nei politice ceauşiste, fiind şi mai tâ­năr decât ceilalţi. Prezenţa lui în ori­c­e loc era considerată ca o garanţie a reuşitei acţiunilor, mai ales în domeniul organizării şi al propagandei. Ultimul din acest grup permanent de întâm­pi­na­re, un personaj grav, taciturn, sub po­va­ra sarcinilor de prim-mi­nistru. Era Con­stantin Dăscălescu. Îi lipsea in­te­re­sul de a îndruga nişte cu­vin­te de bun venit. Figura lui îi băga în spe­rieţi pe toţi cei din jur. Avea experi­en­ţă mare în sperieturi, căci aşa proce­da­se şi cu cei de la Galaţi, unde fusese prim-se­cretar judeţean. Ajunseseră aceşti bieţi oameni ca să-i spună, aşa ca să n-audă chiar toţi, "Nea Titi Duru".

La coborârea din maşină, Elena Cea­u­şescu arbora acelaşi zâmbet cunoscut de revedere. Avea pleoapele lăsate, semn caracteristic celor în vârstă care nu poartă ochelari, pentru a lăsa impresia că văd mai bine decât alţii sau că i-au uitat acasă. Apoi intra în salon, zecile de inşi deveneau atenţi şi nu mai discutau. Câteva cuvinte, după care se ieşea din acest salon oficial.

Cei 1.500 de manifestanţi se uitau curioşi pentru ca s-o vadă pe "tovarăşa". Erau cam dezorientaţi. Unii băteau din pal­me, alţii strigau lozinci, iar cei mai mulţi tăceau şi se uitau. Ei ştiau că au fost aduşi ca să-l primească pe Nicolae Ceauşescu. Dar la o asemenea apa­ri­ţie nu se aşteptau. Vedeau că Elena Ceauşescu, însoţită de cei patru care-i făcuseră primirea la coborârea din maşină, mergea încet spre locul unde va opri avionul. Restul, la o distanţă de 10-12 metri. Nici o apropiere. Distanţa trebuie păstrată, pentru că ea te face să înţelegi că acolo, în vârf, există o personalitate, iar o apropiere ar putea confunda rolul unei înalte personalităţi cu restul. Deci, o asemenea si­tuaţie trebuia respectată. Avi­o­nul a sosit. Nicolae Ceauşescu coboară pe uşa din faţă. Restul - pe cea din spate. Uşa din faţă are o singură sem­ni­fi­ca­ţie, că pe aici trec numai două persoa­ne, adică cei doi soţi.