Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În august 1988, premierul maghiar, Károly Grósz, a efectuat o vizită de o zi la Arad, pentru a se întâlni cu preşedintele României. Întrevederea venea pe fondul unor tensiuni între cele două ţări, legate de statutul minorităţii maghiare din Transilvania, fiind preludiul unui schimb de replici destul de dur în anul 1989.
Pe lângă aceste aspecte, unul dintre martorii oculari ai evenimentului, Silviu Curticeanu, îşi aminteşte că întâlnirea a fost prefaţată de un eveniment inedit - participarea lui Nicolae Ceaşescu la o nuntă pe străzile Aradului:
Eram la Arad pentru întâlnirea la nivel înalt româno-maghiară. Până la sosirea oaspeţilor am umblat haihui prin oraş pentru ca el să poată vedea ce mai trebuie ridicat şi ce mai trebuie dat jos; în drum spre Gai, Ceauşescu a dat nas în nas cu un grup de oameni modeşti, care însoţeau "pe jos" o pereche de tineri căsătoriţi; alaiul ivit pe neaşteptate exact în faţa maşinilor noastre l-a obligat pe Ceauşescu să oprească, să-i felicite pe miri şi să le ofere, după datina strămoşească, daruri de nuntă din partea preşedintelui Republicii (un televizor, un frigider, o maşină de gătit).
După întoarcerea la Bucureşti, seara târziu, Elena Ceauşescu m-a sunat acasă şi, cu vocea suavă, mi-a pus o întrebare directă şi neaşteptată: Curticeanu, cum a fost cu nunta "aia" de la Arad?
În raport, de ineditul şi farmecul întâmplării i-am povestit episodul cu lux de amănunte, fără ca, în naivitatea mea, să-mi treacă prin cap că el poate fi o "sămânţă de scandal".
Naraţiunea mea nu a putut ajunge la sfârşit, deoarece a fost întreruptă de veninoase "şoapte telefonice" menite să-mi spargă timpanul.
- Curticeanu, nu trebuia să-l laşi pe tovarăşu' să oprească şi să facă daruri; de altfel, "tovarăşu'" mi-a spus că ideea cadourilor îţi aparţine, de unde se vede că alte treburi nu mai ai! (...)
Ce m-a intrigat atunci o dată în plus nu era răutatea ei, îndeobşte cunoscută, ci inexplicabila lui slăbiciune faţă de ea; furios mai mult pe el decât pe ea, mă gândeam dacă să-l apăr, să-l trădez sau să dau un răspuns neutru.
După o scurtă deliberare am ales ultima variantă:
- Tovarăşa Ceauşescu, zău dacă înţeleg ceva din ce-mi spuneţi! Adică ce este rău în faptul că preşedintele a felicitat doi tineri căsătoriţi care i-au ieşit întâmplător în cale şi, potrivit tradiţiei, le-a oferit cadouri?
- Este rău, dacă vrei să ştii, pentru că am aflat de la "Interne" că mirele are, se pare, antecedente penale! Oricum, darurile trebuiau să fie simbolice, nu de o valoare aşa de mare!
Să auzi şi să nu-ţi vină să crezi!
Fiind o fiinţă rătăcită într-o lume nebună, cu orice speranţă anulată, incapabilă din propria-i slăbiciune să fugă spre a regăsi calea spre lumină, nu-mi rămânea decât posibilitatea unui răspuns tranşant:
- Tovarăşa Ceauşescu, nu mi-a trecut prin cap să le cer mirilor autobiografia sau cazierul şi nici nu mi-am închipuit că darurile unui preşedinte de ţară pot fi într-o asemenea situaţie doar simbolice!
- Trebuia să ocoliţi nunta sau să nu vă opriţi; în primul rând, "dragă", din motive de securitate!!!
Când, după această ultimă cugetare înţeleaptă, mi-a trântit telefonul "în ureche", am avut încă o dată revelaţia că omul, de fapt, un sărman prizonier al inconştientei sale soţii, este condamnat inevitabil să-şi aştepte cu resemnare sfârşitul alături de ea.
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007, p. 129-131.
Citește pe Antena3.ro
