x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ion Iliescu, fan Phoenix

0
Autor: Diana Scarlat 03 Noi 2009 - 00:00
Ion Iliescu, fan Phoenix


În decembrie 1989, Phoenix tă­cuse de mulţi ani pentru publicul din România. Stadioanele nu se mai umpleau la concertele for­ma­ţiei Phoenix, pentru că "pasărea" migrase spre Vest, în vremuri de îngheţ spiritual. Flacăra revoltei de la Timişoara i-a adus înapoi, într-o altă Românie, al cărei preşedinte era unul dintre... fanii lor!

Ion Iliescu i-a apreciat de la în­ce­put pe membrii trupei Phoenix şi i-a ajutat cât a putut de mult, atunci când alţii le puneau piedici. "Ei au fost puţin cam hăituiţi, iar eu le-am luat pur şi simplu apărarea.
I-am încurajat, i-am ajutat să se prezinte în spectacole. Oamenii au simţit acest sprijin moral şi i-a îm­bărbătat. Covaci a venit la mine de la-nceput şi i-am acordat tot spriji­nul. Întotdeauna am ajutat oa­menii inte­li­genţi", spune Ion Iliescu, fostul pre­şedinte al Ro­mâ­niei.

Piedici nu li se puneau doar celor de la Phoenix, ci tuturor celor care în­cer­cau să spargă tiparele, să fie liberi, să creeze, să trăiască sau să se manifeste altfel decât pre­ve­deau normele de partid, cu toate că de la mijlocul anilor '80 lucrurile se mai îm­bunătăţiseră. Progeniturile cu­plu­lui Ceauşescu se-m­bră­cau în blugi şi dădeau pe­tre­ceri "zgomotoase" despre care se mai auzea "prin popor", iar secretarii de partid aveau copii crescuţi cu alte valori decât cele ale începutului regimului comunist în Ro­mâ­nia. Anii '70 nu fuseseră însă la fel de permisivi, iar membrii Phoe­nix, cu excepţia lui Mircea Baniciu, au fugit din ţară atunci, după o îndelungată şi aprigă luptă îm­po­tri­va sistemului, o luptă care nu se mai putea câştiga prin prezenţă, ci doar prin absenţă, în speranţa că va veni iar "primăvara".


MÂNA DE DEASUPRA CAPULUI...

Atunci când le-a fost mai rău, era totuşi cineva care-i sprijinea din umbră. "Noi, deşi eram per­se­cu­taţi, cineva ţinea mâna deasupra noas­tră. N-am să pot să le mul­ţu­mesc niciodată, pentru că nici acum nu ştiu cine au fost. Unul care a pus mâna o dată - ştiu sigur - a fost Ion Iliescu. Pentru că era prim-secretar la tineret în judeţul Timiş. Pe mine, după ce am terminat facultatea, nu m-au lăsat la examen. Am făcut un scandal îngrozitor, m-am dus până la Co­mitetul Judeţean de Partid, unde fugeam pe coridoare zbi­e­rând, cu poliţiştii după mine. Şi-am nime­rit lângă o uşă deschisă. Cine era înăuntru: Iliescu! «Ce-i, ce-i, ce-i?», a-ntrebat. «Vreau să mă duc la examen!» «Păi, dumneata eşti de la Phoenix. Păi, cu Phoenix ar trebui construit un palat al culturii» - cuvintele lui. A pus mâna pe telefon, i-a luat pe decan şi pe rector, i-a făcut de... aşa şi mi-am susţinut examenele", povesteşte Nicu Co­vaci, liderul formaţiei Phoenix.

"Era mentalitatea unor oameni mai scorţoşi, mai închistaţi, mai rigizi. Tinerii aceştia aveau şi o ţinută vestimentară mai ieşită din comun, părul lung, or, eu treceam peste toate acestea. Tratam în mod firesc fiecare generaţie. Ei veneau cu aer proaspăt, sănătos, tineresc, original. Şi am văzut priza pe care o aveau la tineri. Umpleau stadioanele la concertele lor. Era criteriul principal pentru care i-am apreciat. Cum să nu ţii cont de aşa ceva? Apreciez asemenea tineri", mai spune Ion Iliescu despre trupa Phoenix, ale cărei concerte le-a făcut uneori posibile, atunci când alţii încercau să le interzică.

"Noi am cântat în continuare, deşi eram interzişi din '74. Cântam cu poliţie în jurul nostru, cu armată, pe stadioane. În '74 a trimis Călinoiu telegrame în toată ţara că nimeni n-are voie să lucreze cu Phoenix, dar noi um­pleam în continuare stadioane", îşi mai aminteşte Nicu Covaci. Succesul nebun la public i-a ajutat să evolueze şi ca artişti, în adevăratul sens al cuvântului, deşi show-biz-ul, ca piaţă, era practic inexistent în România comunistă. În timp ce salariul mediu pe economie era în jur de 2.500 de lei, iar un artist câştiga cel mult 250 de lei la un concert, membrii Phoenix încasau sume care le permiteau să investească în continuare în calitate.

"Dacă la un stadion se încasau 500.000 de lei, noi nu luam decât 10% şi-mi spuneau: «Vai, ce modest e tovarăşu' Covaci». Dar la ora aia, 50.000 pe seară erau bani. 10.000 de fiecare însemna cam cinci salarii medii. Nu se plătea procentual în mod normal. Atunci concertele erau organizate doar de ARIA, care plătea în funcţie de atestat. Cel mai bun statut era cel de dirijor, cum aveam eu, pentru care se plăteau 250 de lei, iar noi luam 10.000 pe seară. Aveam cea mai bună instalaţie de sunet din tot Răsăritul", mai spune Nicu Covaci.

Totuşi, lupta cu obstacolele era din ce în ce mai greu de susţinut, iar Covaci a luat decizia să re­nun­ţe, după ce a fost supus unui in­terogatoriu de două săp­tă­mâni, cu acuzaţii aberante îm­po­tri­va cuiva care trebuia să facă mai mult decât artă pentru artă, într-o industrie muzicală care mai are nevoie şi de altceva decât de inspiraţie. "Ca să ne termine, m-au luat pe mine la Poliţie, la interogatoriu, în '76. Să mă acuze că am schimbat bani. «Ia uitaţi-vă la mine. Vedeţi ceva românesc pe mine?», i-am întrebat. «Păi da, vezi că eşti din ăla, că ştim noi...» «Ştiţi de la informatorii voştri.» «Nu, că avem cinci martori.» «Cinci martori? Îi mănânc. Adu­ceţi-i aici că-i mă­nânc», le-am zis.

Ştiam foarte bine ce se putea întâmpla, deci îmi aranjam lu­cru­rile şi jucam cu cărţile pe faţă tot timpul. Aveam prieteni în Nor­vegia, în Danemarca, în Olan­da. «Ştim noi că ai schimbat 1.000 de dolari», mi-au zis ei. Pe vremea aia, pentru 100 de mărci făceai şapte ani de puşcărie. Am zis: «Aoleu, ăştia chiar nu ştiu nimic!». Am schimbat zeci de mii de dolari, nu 1.000! După două săptămâni de interogatorii în fiecare zi, mi-au spus: «Ai noroc, că ăla şi ăla au intervenit». În gaş­ca noastră erau şi fiice de prim-secretari sau copiii primarului. Deşi eram persecutaţi, cineva ţinea mâna deasupra noastră. N-am să-i pot mulţumi niciodată, pentru că nu ştiu cine a fost. Deci gesturi au fost. Cineva tot ţinea cu noi, însă am fost avertizat, în '76 şi m-am dus să cer hârtie de la poliţie că nu mai sunt cetăţean român", spune Covaci.
ULTIMUL BAL... ŞI EVADAREA DE NOAPTE
Phoenix a rămas fără Nicu Covaci spre mijlocul lui 1976. Dar s-a mai întâmplat ceva ne­pre­văzut, iar formaţia avea să se reunească în scurt timp. "A venit o prietenă din Olanda, ne-am căsătorit de pe azi pe mâine şi-am plecat. Când m-am uitat la băieţii mei, au început să plângă. Le-am lăsat instalaţia şi le-am spus: «Ţineţi-vă-n formă, că nu se ştie niciodată când vine Moş Crăciun!». A fost apoi acel cu­tre­mur îngrozitor, în '77. Am cum­părat un camion, l-am în­căr­cat cu ajutoare şi-am venit cu el în ţară. Am descărcat, am îm­prăş­tiat ce era înăuntru şi le zic: «Am venit să-mi iau in­sta­laţia». Ooo, băieţii trişti... «Asta e, zic, e in­ves­tiţia mea şi am ne­vo­ie».

Am mai făcut un mic turneu şi în final le-am spus: «Vedeţi că eu duminică plec. Veniţi să vă dau banii». I-am dat banii mai întâi lui Ba­ni­ciu, dar i-am spus să vină a doua zi, «să ne despărţim!». Eu pre­gă­tisem deja ceva. Boxele erau cu pânză neagră pe dinăuntru. Singura care-a ştiut a fost mama. N-a acceptat la-nceput, dar până la ur­mă a zis: «Vrei s-o faci, asta e». A pus ea pânză neagră pe dină­un­tru, cu difuzoarele scoase, ca dacă bagi lanterna să nu se vadă că nu sunt difuzoare. Şi exis­tă o poziţie de yoga pe care-am ve­rificat-o şi se putea sta-n boxe.

Băieţii au venit, am chefuit ce-am chefuit să ne despărţim şi-mi calculasem timpul să ajung la graniţă, că voiam să ajung noap­tea, să nu-şi imagineze nimeni ce vreau să fac peste cel mai bine păzit punct de graniţă. Ţăndărică făcea scandal, spunea: «hai să ieşim la Continental, să mai bem una». Zic: «Da, ieşim. De-fi-ni-tiv!». «Cum?» «Aşa. Am pregătit tot!» A sărit Krauser (Erlend Krauser, fost membru al trupei - n.r.) la telefon «să-i spun lu' ma­ma să-mi facă valiza». Am rupt telefonul din perete: «Aşa cum sunteţi!». Erau în sandale. Au înlemnit ăştia", povesteşte Nicu Covaci.

Fuga din ţară a fost plină de evenimente neprevăzute. A durat mult, a fost nevoie de nervi de oţel, dar era singurul lucru care se mai putea face atunci. "Până-n pădure i-am dus în spate, în camion, iar acolo le-am arătat poziţia. I-am înşurubat înăuntru. Două ore şi jumătate m-au ţinut ăia acolo, pe baraj. La-nceput ne-au spus: «Scoateţi tot, că vă percheziţionăm la chi­loţi!». «Scoateţi voi!», le-am zis. Aveam coşuri cu cârnaţi, franzelă proas­pă­tă care mirosea frumos, damigene de vin.

Trebuia să scoa­tă boxele: «Nu se poate, că-s grele, că-s mari... Şi am în­ceput cu cârnaţii-n mână: am dat la unul, am dat la al­tul, o gură de vin şi s-a-ncins un chef acolo, pe baraj... Soldatul cu kalaşnicovu-n braţe şi cu damigeana de vin bea şi dădea cu călcâiul, iar Ţăn­dă­rică nu ştia unde să-şi ascundă capul. Au trecut cinci zile până am ajuns. Baniciu ne­ve­nind, era o boxă goală şi am luat o gagică gravidă. Au apucat-o durerile între Iugoslavia şi Austria", po­ves­teş­te Covaci. Fuga din ţară este des­cri­să de liderul Phoenix şi în ur­mă­toa­rea sa carte, pe care încă nu a terminat-o.


DE LA CONCERT LA REVOLUŢIE
După chinurile drumului, "gaşca" a ajuns cu bine în Germania, însă lucrurile nu au fost aşa cum ar fi vrut organizatorul evadării. "Închiriasem o vilă mare în care fiecare-şi avea apartamentul lui, cu sală de repetiţii, într-o zonă verde, de munte, lângă Osnabrück. Costa casa aia 2.000 de mărci, dar nu-mi era frică, pentru că aşteptam să ne apucăm de treabă, numai că a mers greu. Băieţii erau derutaţi, numai de Phoenix n-aveau chef", mai spune Covaci. Trupa s-a destrămat, iar focul lui decembrie 1989 l-a prins pe Nicu Covaci în plină activitate artistică, tot la Osnabrück, într-o altă formulă.

"La 19 decembrie am avut un concert. Eram sus, mă îmbrăcam, veniseră băieţii să mă ia la concert. Aud împuşcături, ţipete. Televizoarele erau des­chi­se, ăştia se uitau la televizor şi ţipau: «Nicu, ia uite, Timişoara! Revo­luţie». Şi-atunci am zis: «Mer­gem acasă! Acum, hai!». Am dedicat concertul revoluţiei din Româ­nia. Toată sala a aplaudat cu vehemenţă. A fost extraordinar. Atunci erau de partea noastră", povesteşte liderul Phoenix.

Ajuns în România, după mulţi ani în care nu mai ţinuse le­gă­tura decât cu mama sa, Nicu Covaci a fost întâmpinat de o altă realitate decât cea la care se aştepta. "Am riscat totul şi am plecat. Mi-am parcat Jaguarul între două tancuri, m-am dat jos din maşină şi încă mai trăgea cineva. Oamenii de pe stradă, în loc să se ascundă în tufişuri, au făcut zid în jurul meu şi m-au împins în clădirea Radioului", îşi aminteşte Covaci. Phoenix a revenit astfel în România, a renăscut din propria-i cenuşă, după focul revoltei din decembrie 1989, şi a prins iar glas, umplând alte stadioane.
Citeşte mai multe despre:   special,   Phoenix,   nicu covaci,   ion iliescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de