Jos tricolorul de pe ţambal! (şi nu mai aplaudaţi)

"Să vezi a suta oară «Scrisoarea pierdută» şi să resimţi o bucurie proaspătă este o satisfacţie pe care puţine colective artistice pot avea pretenţia să o ofere cu atâta siguranţă", spunea Titus Popovici în 1989 despre spectacolul Teatrului Naţio­nal Craiova, pus în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu.

Presa şi critica vremii au primit foarte bine spectacolul teatrului din Bănie, cu aplauze la scenă deschisă, apreciind în dife­rite situaţii că de când a scris Caragiale piesa şi până la momentul respectiv nu a existat o viziune regizorală mai bună şi un Caţavencu mai bine jucat şi mai expresiv decât cel jucat de Ilie Gheorghe.

La puţin timp după premiera de la sfârşitul anului 1988, mai multe cadre didactice au făcut diferite plângeri la organele de partid, acu­zând faptul că piesa lui Cor­niş­teanu nu respectă textul lui Ca­ra­giale şi că aceasta ar fi o bat­jocură la adresa marelui scriitor. Mai exact, în piesă, în actul IV este in­trodus un aşa-zis "om în negru", o reflexie a omului de la Securitate, care apărea în per­ma­nenţă în preaj­ma lui Danda­na­che, dar care nu avea însă nici o replică.

Această prezenţă originală introdusă de regizor în piesă a deranjat mult nu numai cadrele didactice cu pricina, care au spus că nu-şi vor mai duce elevii la piesă, pentru că este o denaturare a operei lui Caragiale, dar şi pe unii oameni din teatru. Plângerile au ajuns până sus, la Cabinetul 2, de unde s-a cerut de ur­genţă o vizionare ideologică, pen­tru  a se stabili dacă pie­sa se va mai juca sau nu. Încă înainte de premiera piesei, directorul de atunci al Teatrului Naţio­nal din Cra­iova, Emil Boroghină, se aştep­ta la unele probleme, pentru că în piesă erau in­serate diverse "şo­pârle" care de­ranjau puterea de partid de la vremea respectivă.

"Îi deranja, căci adevărurile lui Caragiale sunt etern valabile. Ele sunt valabile nu numai la poporul român, ci la toate popoarele din lu­me, pentru că ticăloşie, minciună, per­fidie, şantaj sunt pes­te tot în lume, dar puţini sunt cei care le surprind într-o formă litera­ră şi care să le dea trăinicie, durabili­tate în conştiinţa oamenilor. Aşa s-a întâmplat şi atunci, în 1989", afir­mă Ilie Gheorghe, acto­rul care l-a interpretat pe Nae Caţavencu în piesa lui Cornişteanu.

Vizionări peste vizionări
Pentru că a fost conştient de "şo­pâr­lele" inserate în mod voit în mon­tarea piesei de regizor şi pentru că a devenit la fel de conştient şi de consecinţele care ar fi urmat unei vizionări ideologice (inter­zicerea jucării spectacolului), directorul de atunci al teatrului, Emil Boroghină, spune că nu a convocat decât consi­liul artistic al teatrului şi câţiva mem­bri ai comisiei pentru o vizio­nare sumară, spunând că nu este vorba despre o premieră, ci despre o reluare a piesei din 1982.

De obicei, premierele erau vizio­nate mai întâi de aceste consilii artistice ale teatrelor şi apoi de comisiile ideologice de vizionare din care făceau parte şeful cu pro­paganda pe judeţ, membri de la diverse instituţii de partid şi de la instituţii culturale. "În fiecare instituţie, deci şi în Tea­trul Naţional Craiova, exista câte un ofiţer de Securitate, şi cred că de la acest ofiţer de Securitate a pornit întreaga poveste, adică s-au făcut nişte reclamaţii de la Securitate, care au ajuns până la Elena Ceau­şescu, cum că spectacolul ar fi subversiv şi că nu ar trebui să se mai joace", spune Emil Boroghină. Spectacolul "O scrisoarea pirdută" trecuse printr-o comisie de vizionare la care participase şeful secţiei propagandă, care a dat drumul spectacolului aşa cum fusese gândit de Cornişteanu.

Şi dacă vizionare s-a vrut, vizio­nare au avut, la care au participat câţiva oameni din teatru, câţiva de la unele instituţii culturale ale ora­şului şi, evident, secretara comi­tetului judeţean de partid. Deşi aceasta din urmă venise în urma mul­tor sesizări referitoare la pre­zenţa "omului în negru", viziona­rea s-a oprit în actul III, înainte de apa­riţia motivului pentru care de altfel se şi declanşase. Motivul? Modul în care se aplauda în actul III, la adu­na­rea electorală care avea loc într-un local public.

"Alţi participanţi la vi­zio­nare încercau să-i sugereze că este o trimitere la cuplul dictatorial, că se aplaudă ca la adunările lui Nicolae Ceau­şescu", spune Emil Bo­roghină, care imediat după viziona­re a şi fost chemat la Comitetul Ju­deţean de partid. Scandalul a  conti­nuat câte­va zile, timp în care Boro­ghină a susţinut că este vorba despre o reluare a piesei şi nu despre o premieră, având drept dovadă o croni­că a lui Mihai Ungheanu la premiera din 1982 a "Scrisorii pierdute", pusă în scenă tot de Cor­nişteanu şi în care îşi făcea apariţia acest "om în negru".

"Se suspendă! Am zis!"
Conducerea de partid, speriată să nu-şi piardă postul, nu a ţinut cont de nimic şi a decis suspendarea spectacolului, care s-a reluat însă la mijlocul lunii ianuarie a anului 1989. Pentru a salva spectacolul, conducerea teatrului a organizat la Craiova "Zilele Caragiale", invitând Teatrul Mic cu "O scrisoare pierdută", în regia lui Purcărete, însă tocmai gazdele lipseau din program. În anumite medii şi chiar şi în presa internaţională se vorbea despre interzicerea piesei de la Craiova, cel mai vehement fiind Mircea Iorgulescu, de la Europa Liberă.

Acesta şi-a ex­primat opinia despre decizia auto­rităţilor de partid care interziseseră să se mai joace piesa. Chiar oame­nii Securităţii şi-au pus problema că este mai bine să se joace piesa aşa cum este, decât să se interzică, lucru despre care se vorbea în mediile interne şi internaţionale, considerând că suspendarea spectacolului ar fi o gravă afectare a ima­ginii României. "Am programat un turneu la Bucureşti cu «O scrisoare pierdută» în prima zi (luni) şi în a doua zi (marţi) «Un­chiul Vania», care era în premieră. Şi nu mai exista nici măcar un bilet pentru nici una dintre cele două piese. Iar sâmbătă am primit un telefon de la maestrul Beligan (directorul Tea­tru­lui Naţional Bu­cu­reşti la acea vreme), care mi-a spus: «Emile, trebuie să te anunţ ceva. Am primit un telefon de la Tamara Dobrin, ministru adjunct al Culturii, care m-a între­bat dacă se joacă la noi "O scri­soare pierdută" a Teatrului Naţio­nal Craiova», eu i-am răspuns că da şi mi-a spus că acest spectacol nu se va pre­zenta luni. Mi-a spus că este un spectacol subversiv şi că a pri­mit dispoziţie de la tovarăşa Ceau­şescu să vadă spectacolul şi că, dacă este aşa, acest spectacol să nu se pre­zinte. Maestrul Beligan i-a răs­puns că este un spectacol excelent şi că ar fi fericit să aibă pe scena Naţio­nalului un asemenea spectacol. Şi a pledat pentru prezentarea lui. Până la urmă a ajuns la o înţelegere cu Tamara Dobrin să se facă în dimineaţa zilei de luni o vizionare la care să participe şi ea, pentru a se pronunţa dacă spectacolul se va prezenta sau nu. Tamara a fost de acord, dar nu şi-a dat seama că atunci avea o şedinţă a Frontului Democraţiei Socialiste, unde era prim-vicepreşedinte. Pen­tru că apu­case să promită că dacă spectacolul nu este subversiv îi va da drumul, a trimis-o pe secretara de partid de la Consiliul Culturii şi Edu­ca­ţiei Socialiste, în care avea mare în­credere şi care era la Direcţia Tea­tre­lor, Ticuţa Creţu. Care a şi venit la vizionare. Interpretul lui Tipă­tes­cu, Theodor Marinescu, avea o pro­blemă de familie undeva lângă Câmpina şi îi dădu­sem voie în di­mi­neaţa aceea de luni, când era vizionarea, să se ducă acolo. Urma să vină spre seară să joace. Şi ca să se salveze situaţia, pentru că Marinescu era plecat, iar vizionarea să aibă loc, a intrat în scenă Mircea Cornişteanu şi l-a interpretat pe Tipătescu. Era atât de amuzant şi de caraghios... Întâm­plător, în sală la  Teatrul Naţional era şi Victor Re­bengiuc, care îi sufla textul, pentru că îl interpretase pe Tipătescu în spectacolul lui Liviu Ciulei. Era o chestie foarte cara­ghioasă, iar Ticu­ţa Creţu, care era un om cu haz, leşinase de râs de caraghioslâcul lui Cornişteanu",  povesteşte Emil Boroghină aventura bucureşteană a piesei "O scri­soare pierdută".

Schimbări în câteva ore
După vizionare, în numai câ­teva ore până la reprezentaţia de pe scena Naţionalului, întreaga echi­pă s-a văzut nevoită să facă anumite schimbări în piesă. Astfel, tricolorul care era pus pe ţambal în actul trei a fost înlocuit cu o pânză care aducea a steagul unui club de fotbal, iar steguleţele tricolore care erau în curtea lui Trahanache au fost înlocuite cu altele, verzui.

"Au intervenit cu mici schimbări (s-a scos steagul României şi s-a băgat un steag cu pătrăţele, de parcă ar fi fost un steag al vreunui club de fotbal, s-au dat sfaturi să dispară anumite gesturi din expresia corporală a unor actori), sfaturi meschine, dar născute dintr-o teamă, frică de a nu-şi pierde toate funcţiile. În actul III se ţineau cele mai devastatoare discursuri pentru perioada aia de atunci, iar cei săraci stăteau la poarta prefectului în ploaie, turna cu găleata, iar cei îmbuibaţi stăteau dincoace de poartă şi jucau hora împăcării, în timp ce pe platouri şi pe mese întinse se aduceau bucate şi se desfăceau sticle cu şampanie. Contrastul acesta între ce se întâmpla între cei săraci, alegători, cetă­ţea­nul turmentat, căruia doar prin bu­nă­voinţa coanei Joiţica i s-a în­tins şi lui o sticlă de băutură mai mult goală decât plină, semnifica mult mai mult în vederile autori­tăţilor de atunci, cauză pentru care se de­cidea fie amânarea spectacolului, fie scoaterea lui", poves­teşte acto­rul Ilie Gheorghe. Spectacolul s-a jucat în aceeaşi seară cu casa în­chisă şi aplauze la scenă deschisă.

Notă a Securităţii, referitoare la "O scrisoare pierdută"
"(…) Faţă de textul clasic al lui I.L. Caragiale, regizorul, în tendinţa de a actualiza piesa, a introdus un personaj nou, «omul negru». Introducerea unui nou personaj de către regizor nu este permisă, este contrară unor principii de punere în scenă, de respectare a textului lite­rar, de respect faţă de autor; această încălcare duce la înţelegerea denaturată a mesajului piesei de către pu­blicul spectator. Cine-i «omul negru»? Este un personaj misterios, mefistofelic, tipul omului rău, care îngrozeşte prin atitudine şi înfăţişare: îmbrăcat în negru, cu pălărie, pardesiu cu guler ridicat, mănuşi negre, baston. Nu scoate o vorbă, este suspicios şi iscoditor. (...) Când soseşte Dandanache şi plouă (în text nu e vorba de ploaie), «omul negru» imediat deschide umbrela şi-l apără de ploaie pe omul de la centru. Trimiterea la şeful statului este evidentă, aşa cum am observat şi la câţiva spectatori. (...) La un moment dat se apropie un nou conflict, apar în scenă câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în costume naţionale. Când începe scandalul, aceştia scot nişte bastoane (aşa cum poartă miliţienii) şi încep să bată. Trimiterea se face la unele zvonuri auzite în Craiova, zvonuri potrivit cărora, la Timişoara, organele de ordine s-au îmbrăcat în costume din Oaş şi astfel au potolit o mişcare studenţească. (...) În aceste condiţii şi cu asemenea concepţie regizorală, elevii îl înţeleg greşit, denaturat pe I.L. Caragiale. De obicei, mulţi elevi nu mai merg la textul de bază spre a citi piesa. Ei cred că există un personaj «omul negru». Ce se va întâmpla dacă la examenele lor (decisive), în cazul în care vor avea ca subiect această piesă, ei vor scrie şi vor descrie şi acest personaj («omul negru»), crezându-l într-adevăr ca fiind creaţia lui «nenea Iancu»?"
Nota 0050/105/ VI/16.X.1988