Mereu probleme

Mare problemă şi cu hârtia asta igienică! N-o găseai nici să dai cu tunul. Când aveai marea baftă să găseşti se dădea cu porţia, pentru că venea unul din coada cozii şi făcea imediat ordine, în sensul că, după ce ai stat ca prostul la coadă două ore, în timp ce el îşi lua liniştit masa acasă, venea şi făcea parte la numărul de bucăţi pe care urma să-l cumpere, ca să-i ajungă şi lui, pentru că venise mai târziu. Na! Şi să mai zică cineva că se iscau certuri şi chiar bătăi, aşa, din senin!

Ce era să fac? Dacă mă nimeream prin preajmă, în timpul unei "raite", rămâneam la coadă, dacă nu... mă descurcam. Cum ştim, o mână spală pe alta şi amândouă... aşa că făceam rost de hârtie igienică. Dar într-o zi pot spune că m-am umplut de baftă. Supărată foc pentru că am stat la o coadă mare şi m-am ales doar cu trei suluri de hârtie, dau nas în nas cu o colegă.

După ce ne-am studiat cu RX-urile personale plasele, ne privim în ochi, ne salutăm şi intru direct în subiect, pentru că ea nu făcea fiţe. Îi spun ce-am păţit şi-mi zice: "Păi, bine, dragă, de ce nu mi-ai spus că vrei hârtie igienică? N-am eu pe frate-meu la Buşteni? Nu merg la două dumi­nici pe la el? Trebuie să-i duc ba una, ba alta, pentru mama că e bolnavă şi îi trebuie medicamente şi alte alea. La ei nu se prea găseşte cine ştie ce. Lasă că-ţi aduc eu! Câte vrei?". Mă uit la ea side­rată. Păi, îmi trebuiau oricâte mi-ar fi adus. Ce, eu nu aveam familie? Şi prieteni? Şi relaţii? Îmi făceam socoteala că mi-ar fi trebuit cam un tir întreg ca să-i satisfac pe toţi. Dar mă liniştesc rapid şi-i zic: "Păi, vreo 30 de bucăţi, aşa, pentru început". "Bine", zice ea şi stabilim ce şi cum, schimbăm telefoanele şi plec spre casă fericită că măcar o parte din fundurile familiei vor avea parte de hârtie igienică. Numai că aveam o vagă senzaţie că ceva nu stabilisem. Lipsea ceva din această "lucrare" şi pentru că era o chestie prea şocantă nu-mi dădeam seama ce.

Cum am ajuns acasă am dat telefon mamei să-i spun despre viitoarea achiziţie. Simţeam nevoia ca să mă mângâie cineva şi să-mi spună ce deşteaptă sunt! Mama nu era acasă, aşa că am rămas nemângâiată pe moment, în schimb, cum am pus receptorul în furcă, telefonul sună nervos. La celălalt capăt al firului se afla colega de care tocmai mă despărţisem. "Dragă, ştii ce rugăminte am la tine? Pentru că îţi cunosc talentele, adică am mâncat de la Marcela, de la Tehnic, o prăjitură făcută de tine, te rog să-mi faci o plăcintă cu dovleac pentru mama. Îţi aduc eu dovleacul! Te roooog!", se milogea ea. Mda! Asta era ceea ce lipsea din "lucrarea" mea. Mă trezeam cu o pleaşcă fără să dau nimic în schimb. E, ăsta să fie necazul! "Bine, dragă, mâine îmi dai dovleacul. Trebuie să-mi spui când pleci, ca să ştiu când fac plăcinta. Nu-i nici o pro­blemă! Important este să-mi aduci hârtia!", i-o trag eu. Ne-am spus "pa" şi am închis.

Am început să-mi fac socoteala: câtă făină, câtă grăsime... Pe naiba! Nu puteam să estimez nimic, pentru că nu ştiam cât de mare avea să fie dovleacul. Poate-mi aducea unul de vreo 20 de kilograme, pentru toată strada! Na! Acum aveam ce face la noapte! Puteam să mă gândesc mult şi bine!

A doua zi, colega a venit cu un do­vleac mare, de opt kilograme, şi mi-a zis că se duce sâmbătă seara şi vine du­minică seara. Deci trebuia să mă pun pe treabă a doua zi, vineri. Am pre­parat patru plăcinte. Una am oprit-o pentru copii şi trei le-am dat colegei. Când a intrat, şi mirosul divin i-a izbit nasul, a căpătat brusc o mină veselă şi mulţumită, apoi a luat pachetele. Din uşă mă întrebă: "I-ai pus şi vanilie? Are un miros foarte grozav. Şi miroase foarte tare a dovleac". "Păi, a ce vrei să miroasă? Eu nu călesc dovleacul, dacă asta vrei să ştii! Îl pun crud, presar zahăr şi vanilină puţină". "Da... coca?", întreabă ea înainte de uşă. "Fac din aia fragedă, da... cu mai puţină untură", îi zic eu ca s-o bag în ceaţă. "Bine!", zice ea şi a ieşit.

Până duminică seară am stat ca pe ghimpi. Mi-am făcut tot felul de gânduri. Numai din cele negre. Ba avea accident, ba nu putea să facă rost, ba murea mamă-sa şi trebuia să mai întârzie, iar ea, de supărare, ar uita să aducă hârtia. Aşa m-am perpelit. Nici mamei nu am avut curaj să-i spun. Duminică seara, pregătisem banii şi călcam uniforma de şcoală a băieţilor, cu gânduri din ce în ce mai negre, când sună telefonul. Ah! Ce mă enervează tensiunea asta! Ridic receptorul şi vocea colegei îmi zice: "Ce faci, dragă?". Încep să mă înfurii, dar mă stăpânesc şi-i zic: "Bine! Dar tu?". "Păi, sunt la doi paşi de tine, la frate-meu! Vino la scară ca să-ţi dau pachetele, că nu mai urc! Mai vorbim mâine!" Pun receptorul în furcă, înşfac banii şi cobor scările, pentru că liftul era ocupat. Ajung la intrare şi aştept. Aştept, aştept, aştept... tot aşa, cam o oră! Deja eram la pământ cu nervii şi mă cuprinsese şi un frig de clănţăneam. M-am hotărât să intru în casă, cu gândul că poate dăduse telefon că nu mai vine sau cine mai ştie ce se întâmplase! Mă duc la lift şi cobora cineva cu el. Era băiatul meu cel mic. "Mamă, tanti vine acum, mai stai puţin că vine! A fost la spital cu fratele ei! Da... a zis că vine!", mi-a zis copilul şi l-am trimis sus. M-am întors în hol şi îi văd maşina în capătul aleii. Am zburat până la ei. Acolo, colega îmi dădu de pe bancheta din spate două sacoşe. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. "Boul de frate-meu a mâncat pe ascuns, înainte să plecăm la drum, o jumătate dintr-o plăcintă. Pe drum i s-a făcut rău şi d'aia ne-am dus să-l du­cem acasă. Dar i-a fost rău şi l-am dus la spital! A făcut indigestie, mă­garul! S-a îndopat mai întâi cu o jumătate de salam de Sibiu şi pe urmă cu plăcinta... Ce să-ţi spun? Băiatul ăsta nu se matu­rizează deloc! Un bou! Îl ţin două-trei zile în spital! Nici nu pot să-i spun mamei!", mai zise ea amărâtă.

Ne-am despărţit. Eu, uşurată că am primit, în sfârşit, mult râvnita hârtie, aveam acum să-mi fac probleme cu cine o să împart minunea. Ea, uşurată că şi-a mulţumit mama, dar cu gândul la boul care-i făcea probleme. Deci... tot probleme, probleme...