Nicolae Ceauşescu şi efectele privilegiilor nomenclaturii comuniste

"Nu se poate ca fiica sau fiul unui membru al Comitetului Central să se stabilească în Israel, Statele Unite, Anglia sau Turcia, iar tatăl său dă lecţii de educaţie revoluţionară sau de patriotism" - Nicolae Ceauşescu

În cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv desfăşurată în ziua de 13 martie 1989, Nicolae Ceauşescu a prezentat în mod succint cazul "Scrisorii celor şase". Cu acel prilej, liderul PCR s-a dezlănţuit împotriva veteranilor partidului care au în­drăznit să îl critice - Gheorghe Apos­tol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Nicolae Ceauşescu i-a caracterizat pe opozanţii săi ca fiind "derbedei poli­tici, declasaţi şi moral, şi politic". În opinia sa, "acţiunea ca atare este identică cu o acţiune de trădare".

Actul de cutezanţă al celor şase ve­terani a fost urmat de o serie de mă­suri coercitive aplicate de apara­tul Securităţii împreună cu Secţia Gos­po­dă­riei de Partid. Astfel, au fost suspendate numeroase privilegii de care beneficiau aceştia, în calitate de foşti membri ai nomenclaturii PCR. Cum arăta viaţa, în martie 1989, pentru cei care făceau parte din structurile de conducere ale PCR sau pentru foştii demnitari comunişti? Salarii/pensii foarte mari, comparativ cu venitul mediu din România, locuinţe construite cu fondurile parti­dului (banii fiind obţinuţi sub diferite forme din bugetul statului), deplasări în străi­nătate în interes personal, cu fonduri valutare asigurate de Secţia Gospodăriei de Partid a Comitetului Central, concedii petrecute în casele de odihnă deţinute de partid la Snagov, la munte (Sinaia, Predeal, Olăneşti) şi la mare (Eforie, Neptun, Agigea şi Mangalia), perso­nal de serviciu pus la dispoziţie în mod gratuit de partid etc.

Privilegiile respective au fost cu­noscute de Nicolae Ceauşescu, do­vezile în acest sens fiind furnizate de hotă­rârile strict secrete adoptate la 22 aprilie 1965, în şedinţa Biroului Po­litic al Comitetului Central. În acea zi, personalul care a asigurat ste­no­gra­fierea discuţiilor şi-a întrerupt ac­tivitatea înainte de finalul şedinţei - probabil pentru a nu asista la mo­mentele penibile în care membrii acelui for de conducere comunist îşi împărţeau privilegiile. Dovezile men­ţionate au rămas sub forma unor documente nesemnate, dar autentificate de o notă întocmită la 16 de­cembrie 1965, în care s-a precizat: "Ho­tărârea alăturată având nr. 627/VI, adoptată de Biroul Politic al CC al PMR la 22 aprilie 1965, a fost abrogată de Comitetul Executiv al CC al PCR în şedinţa sa de la 7 decembrie 1965. Textul noii hotărâri se află anexat la Protocolul nr. 20 al şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR de la 7 de­cem­brie 1965". Pentru membrii Bi­rou­lui Politic al CC al PCR, privilegiul personal a însemnat mult mai mult decât interesul naţional.

Scurgerile de fonduri către partidul unic, din bugetul statului român, au fost amplificate de nenumăratele congrese, conferinţe şi plenare ale unor structuri politice sau politizate, care făceau parte din angrenajul sistemului de propagandă comunist. De exemplu, pentru desfăşurarea în anul 1962 a trei şedinţe plenare ale Consiliului Central al Sindicatelor, s-au alocat 135.000 lei (aproximativ 6.800 dolari SUA). Pentru toate şedinţele plenare organizate de Consiliul Central al Sindicatelor şi de Comitetele Centrale ale Uniunilor Sindicatelor s-au cheltuit 423.000 lei (circa 21.300 dolari SUA, la cursul din anul 1962). Suma respectivă a fost puţin mai mică decât subvenţia acordată de statul român în anul 1962 pentru func­ţio­narea Sălii Palatului - 487.800 lei (apro­ximativ 24.600 dolari SUA).
De asemenea, se poate observa faptul că bugetul din anul 1965 al PCR şi al organizaţiilor subvenţionate de partid a fost de 887,4 milioane de lei. Acesta s-a bazat în principal pe o subvenţie de stat în valoare de 609 mi­lioane de lei (68,6% din suma totală necesară). PCR apare astfel sub forma unei căpuşe, care a consumat în anul 1965, din resursele statului, apro­ximativ 30,75 milioane de dolari.

În acelaşi an, Partidul Comunist Român trebuia să contribuie cu 500.000 de dolari la fondul inter­na­ţi­­o­nal de ajutorare a partidelor co­munis­te, gestionat de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.


Jumătate din suma respectivă a fost transferată de conducerea PCR în luna decembrie 1965, iar la în­ceputul anului 1966 au a­juns la Moscova încă 250.000 de do­lari.

Pentru a-şi păstra funcţia de lider al PCR, Nicolae Ceauşescu a men­ţinut privilegiile celor din nomenclatura de partid. Totodată, acesta a căutat să elimine din sistemul de conducere al PCR persoanele care ar fi putut contesta, la un moment dat, poziţia sa supremă în partid. Astfel, în primăvara anului 1974, Nicolae Ceauşescu a hotărât limitarea accesului unor vechi membri ai PCR la funcţiile de vârf ale partidului-stat, în cazul în care copiii lor îşi stabileau domiciliul în străinătate.

Emigrarea constituia, în ochii lui Nicolae Ceau­şescu şi nu numai, un eşec educativ major, mai ales în condiţiile în care părinţii copiilor respectivi se erijau în "educatori ai maselor populare" şi "exponenţi fideli ai cauzei comuniste". În acest sens, în şedinţa Pre­zidiului Permanent al CC al PCR de la 25 martie 1974, Nicolae Ceau­şescu a declarat: "A doua problemă este că sunt copii ai unor activişti, chiar ai unor membri ai Comitetului Central care au rămas în străinătate sau alţii au plecat cu aprobări legale să se stabilească în străinătate. În fond, este incompatibilă calitatea de con­du­cător de partid şi de stat cu a avea mem­bri de familie, nu trimişi în străinătate să lucreze, ci care se stabilesc definitiv în străinătate. Sigur, este un caz special, îl putem analiza, dar ca linie generală aceasta nu se poate.

Nu se poate ca fiica sau fiul unui membru al Comitetului Central să se stabilească în Israel, Statele Unite, Anglia sau Turcia, iar tatăl său dă lecţii de educaţie revolu­ţionară sau de patriotism. Aceasta se referă inclusiv la cei care merg în ţările socialiste, deşi nu avem nici unul dintre fiii membrilor Comitetului Central care să fi mers în ţările socialiste.

Acum vine şi Congresul şi va fi greu să alegem şi în Comitetul Central oameni care au copii stabiliţi în străinătate. Acest lucru trebuie să fie foarte clar".

Regula respectivă - prin care s-a impus o epurare mascată a membrilor Comitetului Central al PCR - s-a aplicat la toate congresele partidului care au urmat (în anii 1974, 1979, 1984 şi 1989). La vârful pira­midei puterii au rămas doar cei care s-au cramponat de poziţiile politice care le confereau privilegii deose­bite faţă de cetăţenii obiş­nuiţi. Astfel, anumiţi membri ai nomenclaturii PCR au putut beneficia de oportunităţile apărute ca urmare a emigrării în masă a cetă­ţenilor români de etnie germa­nă şi a celor de religie mozaică.

În con­diţiile de atunci, este posibil ca în lo­cuinţele "cedate" de cetăţenii care au emigrat în alte state, până în anul 1989, să se fi instalat tocmai cei care au avizat favorabil plecarea definitivă din România a persoa­nelor în cauză, fără întoc­mi­rea formelor legale de "cedare" a lo­cuinţelor respective către statul ro­mân. Cu alte cuvinte, tocmai ac­ti­viş­tii de partid şi anumiţi comandanţi din Securitate şi Miliţie au fost printre cei care au încurajat în mod perfid emigrarea cetăţenilor ro­mâ­ni. Sco­pul lor a fost acela de a se instala în casele confiscate în nu­mele statului român şi de a obţine la preţuri derizorii mobilă stil, obiec­te de artă ş.a.