x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Nu pasă"

0
Autor: Mircea Iorgulescu 16 Oct 2009 - 00:00



Tocmai au fost blocate primirile în Uniunea Scriitorilor, iar în cei trei ani de când nu s-au mai făcut noi primiri s-au strâns câteva sute de cereri; dintre ele, comisia de validare din care faci parte şi pe care, în absenţa preşedintelui şi de drept o şi conduci, a acceptat cam jumătate. Nu vor ajunge însă la ratificarea de către Consiliul Uniunii, operaţiune de altfel mai mult formală din moment ce comisia le-a validat. Şi nu vor ajunge dintr-o dispoziţie "superioară", venită "de sus", dar comunicată verbal, nu în scris - rareori "dispoziţiile" şi "indicaţiile" se mai comunică în scris, ca nu cumva să rămână urme cândva, cine ştie?, se va spune că nici n-au existat...

Primirile sunt, aşadar, blocate fără termen. Nu ai acces acolo "sus", are însă cel puţin, în principiu, acest coleg al tău, însărcinat să reprezinte, cum se zice, obştea. Îi explici, îl rogi, insişti să explice: că blocarea pri­mirilor în Uniunea Scriitorilor este o eroare mai ales din punct de vedere politic şi nu neapărat literar, că în felul acesta între tinerii scriitori şi oficialitate se creează în mod artificial o tensiune care poate duce la efecte nedorite şi supărătoare pentru putere, că scriitorii tineri sunt practic forţaţi să devină măcar circumspecţi, dacă nu chiar ostili în raporturile cu puterea, că li se creează un statut de marginali şi de respinşi, pe termen ceva mai lung primejdios pentru aceeaşi putere...

Explici, insişti, te situezi - ori îţi închipui că te situezi - chiar pe linia intereselor puterii. Şi eşti privit ca un căzut dn lună, ca un năuc, incapabil să priceapă pe ce lume se află. Apoi, dintr-o dată, acest răspuns uluitor, dat cu o plictisită indife­renţă: "Nu pasă!" Şi, din nou, aceeaşi inedită formulă: "Nu pasă! Înţelegi! Nu pasă!" Rămâi interzis, încă nu înţelegi, eşti izbit - deformare profesională?! - de noutatea expresiei. N-ai auzit-o până acum niciodată. Conjugi, febril, în minte: "Mie îmi pasă, ţie nu-ţi pasă, lui nu-i pasă, nouă nu ne pasă, vouă nu vă pasă, lor nu le pasă"... De unde, atunci, acest impersonal "nu pasă"? De unde şi de ce... Şi abia acum, în sfârşit, îţi dai seama. Înţelegi şi de unde şi de ce s-a ivit această impersonalizare.

Înţelegi şi că discuţia rămâne aici, că toată argumentaţia ta a fost inutilă, că nu se va transmite şi nu se va explica nimic mai departe, undeva, "sus". Înţelegi că ai fost privit ca un caraghios, ca un naiv ori ca un imbecil. Înţelegi că "nu pasă".
Înţelegi şi totuşi nu poţi accepta, nu-ţi vine a crede. Tot aşa nu le-a venit, nu au putut să creadă în iminenţa, în declanşarea holocaustului nici evreii din Germania nazistă.

Deşi faptele, atâta potop de fapte, nu încetează să se adune pe firul aceleiaşi concluzii: "nu pasă". Nu pasă de golul în care se afundă ţara, nu pasă de golul în care se prăbuşesc tot mai adânc aproape 23 de mi­lioane de oameni.

În sate, la ţară, acolo unde se face pâinea, pâinea este raţionalizată sever, ţăranul român mănâncă pâine - atunci când o mănâncă - luată pe cartelă, cu porţia. Sau adusă de la Bucureşti. Gara de Nord este plină de ţărani care vin de la sute de kilometri să-şi cumpere pâinea de la Bucureşti, mii de oameni forfotesc târând după ei sacii de plastic umpluţi cu pâinea după care au alergat ore în şir, fiindcă nici o brutărie nu vinde mai mult de patru pâini unei singure persoane. Este un apocaliptic furnicar al mizeriei. Şi îţi vin în memorie, privindu-i, cuvintele acelui extraordinar personaj care este bătrânul ţăran Moromete din romanul lui Marin Preda: "Că vii tu să-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi ce-o să mănânci, mă, Bîznae? Ce-o să mănânci, mă tâmpitule?".

Însă eroul lui Preda gândea aşa pe vremea colec­tivizării - şi unde s-a ajuns se vede. Dar ce va fi după ce satele din România vor fi fost trecute prin pârjolul aşa-zisei operaţiuni de sistematizare şi de modernizare? N-ar fi fost oare mai logic şi mai cu cap să se înceapă "îmbunătăţirea" vieţii ţăranilor prin desfiinţarea cartelelor de pâine şi nu cu demolarea caselor şi confiscarea practică a grădinilor? Pentru că loturile celor mutaţi în blocurile nou construite - loturi numite iniţial, când s-a făcut colectivizarea, "proprietate personală" şi apoi, de prin 1967, "în folosinţă personală", altfel spus naţionalizate - aceste loturi se află la mulţi kilometri distanţă de locuinţe, anume pentru a se renunţa la ele. O manevră şireată, dar sub acelaşi semn de zodie funestă: "Nu pasă!".
Dar cui anume "nu-i pasă"? Pentru că, totuşi, verbul acesta nu poate fi, nu poate rămâne impersonal. Cui şi de ce "nu-i pasă"?
Citeşte mai multe despre:   special,   povestea vorbei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de