Osândit pentru trădare

În 1993, Mircea Răceanu a publicat la Editura Silex din Bucureşti, sub titlul "Infern '89", memoriile sale despre anul 1989, petrecut în anchetă şi în închisoare.

Reproducem în continuare cu­tremurătoarea amintire a momentului în care şi-a auzit sentinţa de condamnare la moarte.

"După aproximativ o jumătate de oră, am fost reintrodus în sală, semn că deliberarea completului de judecată luase sfârşit. Într-adevăr, după câteva momente au intrat în sală şi membrii completului de judecată însoţiţi de Procurorul militar. Când toată lumea şi-a reluat locurile, am fost somat să mă ridic în picioare.

Sosise clipa la care m-am gândit şi pe care am încercat să mi-o închipui de atâtea ori. Eram conştient că nu mai visam şi că în următoarele minute urma să aud ce îmi pregătise soarta. Inima îmi bătea puternic, iar mâinile au început să-mi tremure.

Mi-am ridicat privirea spre colonelul de justiţie Gică Ion Popa - despre care voi vorbi într-un capitol viitor - care, stând în picioare, a început să citească de pe o foaie pe care o ţinea cu ambele mâini hotărârea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Nu am să uit cât voi trăi acea clipă cănd l-am auzit pe colonelul Gică Ion Popa citind că Tribunalul compus din... «hotărăşte cu unanimitate de voturi să condamne pe Mircea Răceanu, consilier în Mi­nisterul Afacerilor Externe... fiul lui... născut la... serviciul militar neefectuat... domiciliat în... la moarte şi confiscarea totală a averii personale pentru infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete».

Personal, nu găsesc cuvinte să descriu ce am simţit. Deşi eram pregătit sufleteşte, cuvintele «condamnat la moarte» m-au paralizat pentru moment. Aş fi vrut să strig, să urlu, dar organismul nu a reacţionat. A trebuit să treacă câteva secunde bune ca să realizez ce s-a întâmplat.

Fusesem condamnat la moarte! Apoi l-am auzit din nou pe preşedintele completului de judecată între­bându-mă dacă doresc să fac recurs. Spunându-mi că este dreptul meu conform legii, a arătat că pot face acest lucru pe loc sau în termen de zece zile.

Întrebarea m-a luat pe nepregătite. Stăteam în picioare şi nu ştiam ce să răspund, fiind încă sub influenţa sentinţei ce tocmai mi se citise cu un minut înainte. Primul instinct a fost acela de a răspunde că nu intenţionez să solicit recursul respectiv.

Mi-am zis că dacă aceasta a fost decizia lor, dacă acesta a fost rezultatul deliberării pe marginea dosarului şi a procesului, atunci aşa să rămână! M-am răz­gândit însă. Mi-am zis că trebuie să lupt pentru viaţa mea, pentru fami­lia mea. Acest ultim sentiment a prevalat şi am răspuns afirmativ la întrebarea lui Gică Ion Popa.
Procesul se terminase..."