Piţurcă – Gheata de Bronz a Europei

La începutul lunii februarie 1989, ziarul Sportul anunţa, pe prima pagină, faptul că atacantul echipei Steaua şi al naţionalei, Victor Piţurcă, primise trofeul "Gheata de Bronz", într-o festivitate care s-a desfăşurat la Monte Carlo. Erau ani în care fotbalul românesc se mândrea cu aceste "ghete" şi, după Dudu Georgescu, Mateuţ, Cămătaru sau Coraş, lista a fost închisă de stelistul Piţurcă.

De fapt, gala avusese loc la finele anului precedent, în Sala "Sporting Club" din Principatul Monaco, acolo unde fostul mare atacant al celebrei Germanii din anii ’70, Gerd Muller, urma să înmâneze Ghetele de Aur, Argint şi Bronz celor mai prolifici goleadori ai anului 1988. "Noaptea târziu, la Sporting Club din Monte Carlo, a avut loc festivitatea decernării unor prestigioase trofee fotbalistice", preciza ziarul Sportul din 4 februarie 1989, fără să menţioneze despre ce noapte, din ce zi era vorba.

Laureaţii galei de la Monte Carlo au fost turcul Tanju Colak (39 de goluri), vedeta lui Galatasaray Istanbul, danezul John Eriksen (Servette Geneva – 36 de goluri) şi românul Victor Piţurcă, golgeterul marii echipe a Stelei, cu 34 de goluri.

La o distanţă de peste 20 de ani, actualul selecţioner al naţionalei României şi-a exprimat pentru Jurnalul Naţional regretul că o problemă medicală l-a împiedicat să cucerească "Gheata de Argint": "Despre evenimentul în sine nu-mi aduc aminte atât de multe lucruri, însă vreau să vă spun că mai simt şi acum regretul pentru că am ratat de puţin chiar poziţia secundă, după Tanju. Din păcate, pe finalul campionatului m-am accidentat şi am ratat câteva etape, cam trei, dacă ţin bine minte. Am revenit în ultimele trei runde, dar era prea târziu pentru a-l depăşi pe Eriksen. El a marcat trei goluri în ultima etapă de campionat şi nu l-am mai putut ajunge. Dacă nu era acea accidentare, cred că Gheata de Argint era asigurată. Dar totuşi au fost momente frumoase în acel final de sezon. De exemplu, într-un meci cu Rapid, din Ghencea, am primit un penalty pe care trebuia să-l execute Marius Lăcătuş. El a surprins pe toată lumea, a bătut scurt, în faţă, eu am venit din spate şi am marcat. Oricum, Tanju Colak a meritat să câştige, se afla într-o formă foarte bună şi era un excelent om de gol, aşa cum puţini sunt în ziua de astăzi. De fapt, cred că erau jucători mai talentaţi decât în zilele noastre, iar atacanţii de careu, eficienţi, erau mult mai numeroşi. Pe de altă parte, acum se joacă un fotbal în care se pune mai mult accentul pe partea fizică".

Actualul selecţioner şi-a adus aminte şi câteva amănunte de la fastuoasa gală din decembrie 1988, dar mediatizată abia în februarie 1989. "Am fost la Monte Carlo împreună cu soţia mea şi cu comandantul clubului Steaua. Show-ul în sine a fost unul grandios, celebrii Al Bano şi Romina Power au susţinut un recital de excep­ţie, iar, după ce am primit noi trofeele, seara s-a încheiat cu decernarea Balonului de Aur, premiu acordat de revista France Football. Cum era de aşteptat, au câştigat cei trei olandezi ai lui AC Milan, Marco Van Basten, Ruud Gullit şi Frank Rijkaard".

În vara anului 1989, la trei ani după cucerirea cu Steaua a Cupei Cam­pionilor Europeni şi aureolat cu câştigarea Ghetei de Bronz, Victor Piţurcă se transfera la Racing Club Lens, în liga secundă franceză, alături de colegul său din Ghencea, căpita­nul Tudorel Stoica. "Am ales mai mult din punct de vedere financiar şi din această privinţă a fost o mutare foarte bună pentru noi. Fotbalistic, eram conştienţi că am făcut un pas înapoi, doar Steaua era deţinătoarea Cupei Campionilor, una dintre cele mai bune echipe din Europa, iar noi, jucătorii, aveam o cotă excelentă. Dar atunci se pleca greu din România. Din păcate, la Lens nu am dat un randament prea bun, deşi conducerea clubului avea aşteptări mult mai mari de la mine şi de la Tudorel. Nu am fost concentraţi în proporţie de sută la sută, ne apăsa oarecum faptul că veneam de la Steaua în liga secundă franceză, nivelul era şi acolo destul de ridicat, aşa că nu am rupt gura târgului", rememorează Victor Piţurcă.

"Nu am mai păstrat legătura cu Tanju Colak sau cu John Eriksen. De fapt, pe danez nici nu-l cunoşteam atât de bine, dar cu Tanju am fost adversar în primăvara lui 1989, în semifinala Cupei Campionilor Euro­peni, contra lui Galatasaray. În schimb, am rămas în relaţii foarte bune cu preşedintele lui Lens, cu care m-am revăzut anul trecut, cu prilejul meciului România – Franţa (2-2) de la Constanţa", a mai completat fostul golgeter al Stelei.