Poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de emigranţii politici greci

La începutul anului 1989, în România se afla o importantă comunitate de cetăţeni de etnie greacă. O parte din aceştia aveau statutul de refugiaţi politici şi au beneficiat de-a lungul perioadei comuniste de ajutorul autorităţilor de la Bucureşti pentru a se integra în societatea românească.

Povestea cetăţenilor greci stabiliţi temporar în România din motive politice poate porni de la 23 august 1944. În seara respectivă, Regele Mihai I a anunţat încetarea războiului contra Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Acest lucru a permis trupelor sovietice să avanseze rapid şi pe un front larg în Peninsula Balcanică, ocupând Bulgaria şi participând la luptele pentru elibe­rarea Iugoslaviei.

Schimbarea produsă în România la 23 august 1944 a pus într-o poziţie dificilă trupele germane staţionate la sud de Dunăre. Acestea au fost nevoite să se retragă rapid, prin Iugoslavia, către Austria, pentru a nu fi încercuite şi nimicite de Armata Roşie.

Situaţia critică în care se găseau unităţile germane din Peninsula Balcanică a permis aliaţilor anglo-americani să desanteze în Grecia mai multe unităţi de paraşutişti, în prima parte a lunii octombrie 1944. Acestea au participat împreună cu forţele de rezistenţă greceşti la eliberarea ţării de sub ocupaţia germană.

Urmând instrucţiunile sovietice, conducerea Partidului Comunist din Grecia a încercat să evite o confruntare directă cu forţele de rezistenţă conduse de prim-ministrul Georgios Papandreu. Acesta s-a întors din exil la câteva zile după eliberarea Atenei de sub ocupaţia germană (13 octombrie 1944) şi a preluat conducerea ţării.

Lupta politică din Grecia a intrat într-o nouă fază în luna martie 1946. Atunci, mici grupuri ale aşa-numitei Armate Democratice a Greciei (Dimokratikos Stratos Elladas) - care îşi avea bazele în Iugoslavia - au atacat forţele guvernamentale din regiunile muntoase de la frontiera cu Iugoslavia şi Albania. Scopul grupurilor comandate de veteranul comunist Markos Vafiadis, alias "Generalul Markos", era de a pune capăt "regimului monarho-fascist" instaurat la Atena de anglo-americani. În acţiunea lor, comuniştii greci erau susţinuţi atât de sovietici, cât şi de guvernele de la Belgrad şi Tirana. Astfel, Grecia a devenit teatrul unui sângeros război civil (1946-1949).­

Confruntarea dintre unităţile loiale guvernului de la Atena (90.000 de militari), sprijinite logistic de anglo-americani, şi forţele comuniste gre­ceşti (aproximativ 10.000 de insurgenţi la sfârşitul anului 1946) s-a soldat cu mari pierderi de vieţi ome­neşti - circa 50.000 de oameni.

Apariţia unui conflict deschis între Iosif Stalin şi Iosip Broz Tito, în iunie 1948, a fost fatală pentru Armata Democratică a Greciei (DSE) şi guvernul comunist provizoriu, care se formase la sfârşitul anului 1947 în munţii din nordul ţării. Membrii Partidului Comunist din Grecia au fost puşi în faţa situaţiei de a alege între directivele politice emise de Stalin şi cele oferite de Tito. Decizia a fost adoptată rapid. În consecinţă, în a doua parte a anului 1948, veteranul Markos Vafiadis îşi pierde poziţia de lider al DSE, iar la 7 februarie 1949 a fost înlăturat de la conducerea guvernului provizoriu de Nicolaos Zachariadis, fiind acuzat de "titoism".

Această schimbare l-a determinat pe Iosip Broz Tito să caute pentru ţara sa o cale de ieşire din conflictul cu guvernul de la Atena. Astfel, în luna iulie 1949, nu a mai permis forţelor DSE să treacă graniţa dintre Iu­goslavia şi Grecia, iar taberele comuniştilor greci de pe teritoriul iugoslav au fost închise.

O lună mai târziu, mareşalul grec Alexander Papagos a lansat o ofensivă majoră împotriva forţelor DSE din nordul Greciei (operaţiunea "Torţa") şi a reuşit să obţină o victorie decisivă. Din septembrie 1949, formaţiunile comuniste înarmate nu au mai fost capabile să continue lupta şi cea mai mare parte a insurgenţilor s-a predat sau a trecut graniţa în Albania.

În acele condiţii, guvernul de la Tirana a anunţat că forţele înarmate ale Partidului Comunist din Grecia nu aveau permisiunea să continue lupta folosind teritoriul Albaniei. Decizia respectivă a fost acceptată de Nicolaos Zachariadis, care a anunţat la 16 oc­tombrie 1949, la un post de radio, intrarea în vigoare a unui armistiţiu temporar. Acesta a încercat astfel să împiedice anihilarea completă de către autorităţile de la Atena a comuniştilor care mai luptau în Grecia.
După încheierea războiului civil, liderii cei mai proeminenţi ai Partidului Comunist din Grecia şi-au des­făşurat activitatea atât în exil, cât şi, în mod ilegal, în ţară. Totodată, zeci de mii de cetăţeni greci au emigrat în Australia, Germania, SUA şi în alte state, fiind determinaţi de speranţa că vor putea trăi o viaţă decentă, departe de disputele politice şi ideologice care le ameninţau permanent existenţa.

O parte din cetăţenii greci care au emigrat după anul 1949 au ajuns şi în România. Aceştia au primit sprijin din partea autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi a comunităţii greceşti din România pentru a-şi găsi un loc de muncă şi a se integra în societatea românească. Totodată, statul român a acordat anumite sume de bani pentru sprijinirea unor organizaţii greceşti tutelate din umbră de Partidul Comunist din Grecia. Un exemplu în acest sens a fost "Comitetul Elen pentru destinderea internaţională şi pace" din Atena.

Îmbunătăţirea treptată a relaţiilor dintre România şi Grecia, la începutul anilor '60, a permis unor lideri poli­tici de la Atena să viziteze în mod oficial România. Este posibil ca aceştia să fi sugerat în mod discret anumite soluţii pentru rezolvarea echitabilă a unor probleme cu care se confruntau membrii comunităţii greceşti din România. De exemplu, în cursul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR de la 4 martie 1961, s-a aprobat "in­vitarea în RPR a lui S. Merkezinis, şeful Partidului Progresist Grec, şi a unei delegaţii de trei persoane a partidului EDA, în frunte cu preşedintele aces­tuia - Pasalidis". Totodată, s-a aprobat "invitarea în RPR a unei delegaţii de două-trei persoane a Crucii Roşii Elene, condusă de preşedintele acesteia - G. Gheorgha Kopoulas".

Trei luni mai târziu, membrii Se­cretariatului CC al PMR au stabilit ca "tov. Chivu Stoica şi tov. Dalea Mihai, pe baza situaţiei concrete din fiecare regiune, să analizeze posibilitatea afectării unei părţi din fondul întreprinderii din regiunea respectivă pentru construcţii de locuinţe necesare emigranţilor greci". În cazul în care această soluţie nu putea fi aplicată, membrii Biroului Politic au hotărât să fie întreprinse "măsuri pentru suplimentarea bugetelor sfaturilor populare regionale cu sumele necesare construirii fondului de locuinţe necesare emigranţilor greci".

La începutul anului 1968, Partidul Comunist din Grecia a suferit o scindare majoră. O parte din membrii Biroului Politic au fost excluşi din conducerea partidului, în cursul unei şedinţe desfăşurate la Budapesta, din cauza faptului că nu au fost de acord cu sprijinirea supremaţiei absolute a URSS în cadrul mişcării comuniste internaţionale.

În acele condiţii, Nicolae Ceauşescu a adoptat o poziţie echilibrată şi pragmatică faţă de cele două tabere ale Partidului Comunist din Grecia, imediat după şedinţa furtunoasă care avusese loc în capitala Ungariei. Iată cum a descris liderul PCR, la 27 februarie 1968, situaţia respectivă: "Cu privire la situaţia Partidului Comunist din Grecia, după cum ştiţi, grecii se află aici. Ştiţi că s-a ajuns la spargerea acestui partid.

Acum vreo două săptămâni au avut o plenară, pe care au ţinut-o la Bu­dapesta, n-au vrut s-o ţină aici, pentru că toată pregătirea consta în exclu­derea unei jumătăţi din Biroul Politic. Acolo au participat reprezentanţi ai PCUS, a fost Ponomarev. S-a citit acolo o scrisoare a PCUS, în care se susţinea excluderea celor trei membri ai Bi­roului Politic. Însăşi plenara a fost falsificată, pentru că n-au fost nici jumătate prezenţi, dar s-a obţinut totuşi, cu 12 voturi pentru şi 9 contra, excluderea celor trei membri ai Bi­roului Politic, iar în locul lor au ales alţi trei, toţi necunoscuţi, în mişcarea comunistă greacă.

Când s-au întors în ţară, aceştia au ocupat postul de radio şi au transmis un comunicat. Între timp au venit şi ne-au cerut nouă să-i excludem din ţară, că aceştia trebuie consideraţi ca excluşi din partid. Noi am spus că nu ne interesează, am dat azil politic, ştim că duceţi lupta împotriva fascismului, dar aceasta este o problemă a voastră şi noi vom continua să acor­dăm azil politic tuturor celor care ne-au cerut şi vom da tuturor acelora care vor desfăşura activitate împotriva dictaturii fasciste din Grecia, până în momentul când nu se încalcă legile Republicii Socialiste România. În ce priveşte divergenţele voastre, vă pri­veşte pe voi.

Aceştia au toată întreţinerea de la noi. Au cerut ca cei excluşi din Biroul Politic să nu mai primească nici bani de la noi, nimic.

Au venit apoi şi cei excluşi, i-am ascultat, le-am spus să părăsească postul de radio - şi l-au părăsit -, pentru că şi unii, şi alţii au adus mulţi oameni din afară. O bună parte din aparat este de partea celor excluşi. Unele organizaţii din străinătate, întreaga organizaţie EDA din Occident s-au declarat de partea celor excluşi. Lucrurile se prezintă prost, pentru că e clar că aceasta va mări sciziunea în partid.

Noi nu ne vom amesteca în nici un fel în treburile lor, însă va trebui să ne gândim ca aceşti tovarăşi să poată totuşi avea asigurată existenţa. După legile noastre, ei au dreptul la pensie prin Crucea Roşie şi noi considerăm că prin intermediul Crucii Roşii să le asigurăm condiţii de viaţă, iar în pro­blemele lor să nu intervenim în nici un fel".

Comunitatea refugiaţilor politici greci din România a primit sprijin din partea autorităţilor comuniste de la Bucureşti până la lovitura de stat de la 22 decembrie 1989. Ulterior, o mare parte din membrii săi a hotărât să se reîntoarcă în ţara natală, fapt ce s-a şi întâmplat.