Prelucrarea informaţiilor pentru mesaje cu structură complexă

(...) Nu orice text se pretează la culoare. Un anunţ prezintă un raport asupra ratei dobânzii în creştere, diferite acţiuni ornamentale nu lasă şanse pentru o descriere vizuală.

Dar se presupune că autorul următorului fragment ar fi putut să facă mai mult decât să arunce două adjective palide, cu nuanţe superficiale: "Ministrul apărării, Gaspar Weinberger, şi-a început toastul în sala de banchet, împodobită oficial, a ministerului suedez de externe." După întreaga imagine redată, Weinberger ar fi putut să-şi înceapă toastul într-o altă ladă de ambalaj. Probabil că reporterul a văzut locul. Ce evocă "împodobit"? Cupidoni rânjind dintr-o frescă de pe tavan? Stâlpi cu înflorituri şi ornamente în unghiuri drepte? Nu ştim. Şi ce arată "oficial"? Îndeplinesc oare, cu adevărat, vreo funcţie aceste epitete minore lipsite de "sala de banchet"? Este îndoielnic. Când vrei să descrii, fă-o cu detalii precise. Altminteri iroseşti spaţiul.


NU EXAGERA!
Platitudinea reprezintă cea mai mare problemă în redactarea ştirilor, mai mult decât culoarea excesivă, dar şi culoarea poate fi exagerată. Toţi am suferit citind articole despre crime, în care reporterii au insistat în mod vampiric asupra băltoacelor de sânge şi ne-au "încântat" cu gradul exact de descompunere al unui corp mort de două săptămâni.
Descrierea unei încăierări între doi beţivi la o întrunire politică, oricât de pitorească, nu este apreciată prea mult în relatarea cuvântării candidatului la preşedinţie.

La fel de mult, ca orice altceva în această meserie complicată, culoarea necesită un simţ al echilibrului şi proporţiei imposibil de definit şi fiecare detaliu de culoare trebuie să treacă testul de relevanţă. Autorul, formându-şi ochiul să observe detaliile cu intensitatea unui păsărar zelos, trebuie să vină la dactilografă cu un bloc-notes ticsit de detalii. Iar apoi să-şi impună disciplina de a folosi doar acele detalii care spun ceva despre subiect.

Nu este uşor să înlături detaliile adunate cu sârguinţă. Autorul este deseori tentat să le folosească, pentru că le are. Şi poate tocmai de aceea, în nenumărate interviuri ale celebrităţilor, ni se spune că Miss Sexualitate se dispensează de vorbele ei de duh mâncând o salată de roşii şi creson. (Menţionaţi meniul doar dacă este vorba despre fileu de şarpe cu clopoţei!) (...)
PSEUDO-CULOAREA, CLIŞEELE ŞI ALTE GREŞELI
Trecem acum de la culoarea vie la lumea inferioară a clişeelor (expresiilor stereotipe), figurilor de stil diforme, comparaţiilor răstălmăcite. Acestea izvorăsc, de asemenea, impulsul lăudabil de a face subiectul (materialul de public) să strălucească, dar instrumentele sunt ieftine şi la fel sunt rezultatele.

Clişeele sunt, prin definiţie, expresii banale pe care autorii buni încearcă să le evite. George Orwell, un jurist al stilului, recomanda cu mult în urmă: "Nu folosi niciodată o metaforă, o comparaţie sau o figură de stil pe care te-ai obişnuit s-o vezi în tipărituri".

Ideea generală este sănătoasă, dar interzicerea prea cuprinzătoare. Nici un autor nu se poate descurca în întregime fără un stoc mare de expresii familiare care include expresii idiomatice muncite.
Răposatul Eric Partridge, care a compilat în mod eroic un Dicţionar al clişeelor, a admis că ceea ce constituie un clişeu este parţial o chestiune de opinie. Pune un cuplu de redactori să vâneze clişeele din acelaşi material şi unele dintre trofeele lor vor fi diferite; unul se poate sufoca la o expresie care îl irită pe celălalt.

Modul în care se foloseşte o expresie răsuflată se răsfrânge asupra statutului de clişeu. Sir Ernest Gowers, alt om desăvârşit din punct de vedere al vocabularului, spune că este bine să vedem dacă clişeele "sunt folosite pe negândite, ca şi confecţiile de gata, sau alese ca cel mai bun mijloc de a spune ceea ce are autorul de spus". (...)


A CĂDEA ÎN PROPRIA CURSĂ
Multe clişee sunt metafore şi comparaţii care au fost exploatate până-n pânzele albe.
Autorii experimentaţi şi le născocesc cu uşurinţă, fapt care face ca limbajul lor să fie concret şi "colorat" (pitoresc).
Figurile de stil sunt caractere instabile, valoroase când îşi ating ţinta şi neliniştitoare când sunt rateuri. (...)
De fapt, când vă emoţionaţi în faţa unei figuri de stil neobişnuite, de curând produsă, aruncaţi-i o a doua privire cli­nică. O astfel de precauţie ar fi cruţat următoarele exemple din ziar de situaţia jenantă:
"Rata dobânzii a dat roade noi astăzi".
"Într-o seră financiară?"
"Sprâncenele lui se încreţiră într-o privire fixă, vijelioasă".
"Majoritatea oamenilor privesc fix, cu ochii la unanimul obiect, dar nu într-un mod vijelios".
"Frustrarea, scepticismul şi umorul au jonglat ieri pentru do­minarea acelora a căror odisee internaţională ar fi trebuit să înceapă la punctul terminus (TWA)".
Cu totul, un mic carnaval, dar frustrarea, scepticismul şi umorul sunt idei abstracte care nu jonglează şi chiar (şi) jonglerii nu jon­glează pentru a domina. Poate că autorul voia să spună "au intrat în dispută", dar nici asta n-ar ajuta prea mult.
METAFORELE: MIXTE ŞI PRELUNGITE
Metaforele mixte sunt delicte obişnuite.
"Deşi controversa este ultima furtună care l-a înghiţit, ea este ultimul capitol dintr-o lungă serie de evenimente încâlcite".
Acestea sunt clişee, dar o furtună nu se preschimbă într-un capitol.
O metaforă moartă este câteodată trezită la o viaţă indecentă de una activă.
"Era o idee înrădăcinată şi lor le-a intrat în cap".
Afară de cazul când o dezrădăcinează mai întâi.
"Preşedinţele Ford a ajuns la Medford, în această dimineaţă, continuându-şi drumul pentru a arunca nisip în motorul jaganateii lui Reagan".
O jaganată este o căruţă mare, trasă de animale sau oameni şi transportă un idol al zeului Krishna. (Discipolii se aruncau sub roţi pentru a fi striviţi). Greu de imaginat cu motoare şi de asociat campaniei lui Reagan. (...)


PERICOLUL PERSONIFICĂRII
Personificarea, împreună cu alegoria, a fost moda literară în se­colul al XVIII-lea, dar ea vine în conflict cu tendinţa mo­dernă şi astăzi este cel mai slab procedeu metafocic. Desigur, limba însăşi personificată: spunea că norocul zâmbeşte, soarta se încruntă şi aşa mai departe. Dar asta este ceva modest. Nu este la fel când să ne etalăm cu expresii ca Bătrâna iarnă, Timpul părinte, Natura mamă şi le înzestrăm cu trăsături omeneşti.
Degetul destinului era pe punctul de a-l gâdila pe acest om:
"Iarna a izbit cu pumnul ei de gheaţă faţa naţiunii, astăzi.
Totul îi mergea de minune până când Doamna şansă i-a întors spatele cu indiferenţă. Mercurul s-a zbătut toată ziua să urce mai sus de zero".


SINCER, DRAGUL MEU, MERCURULUI PUŢIN ÎI PASĂ!
Acest fel de a scrie era în declin când serviciul meteorologic i-a dat un nou avânt odată cu decizia sa dezastruoasă de a boteza uraganele. Unii autori au găsit tentaţia irezistibilă. Iată un exemplu mai blând despre ceea ce s-a întâmplat cu furtunile:
"Jupoanele uraganului Belle au mers cu paşi uşori prin New Jersey, astăzi, spre o alunecare de teren în Long Island, curbând un grup de clădiri cuprinse între patru străzi de pe faimosul pavaj de scânduri din Atlantic City".
În realitate, dacă cineva a trecut cu paşi uşori atunci a fost Belle mai degrabă decât jupoanele ei care deformează pavajele de scânduri, dar, de fapt, n-are nici o importanţă.
Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet Documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, p. 129-132