Radu Filipescu, sub "protecţia" Securităţii

În aprilie 1989, inginerul Radu Fi­lipescu se trezea dimineaţa, mergea la locul de muncă din întreprin­derea IEMI, ce producea aparate pentru măsurări electronice, situată pe platforma Pipera, încheia orele de program la 15:30, juca tenis, repara motocicleta, încerca să confecţioneze o antenă satelit, se uita la filmele ce "rulau" pe casete video schimbate între prieteni, seara asculta Europa Liberă, citea o carte. Toate acestea, sub supravegherea Securităţii.

Cu şase ani în urmă, în luna aprilie, Radu Filipescu avusese şi alt gen de preocupări, care l-au adus în atenţia amintitei instituţii: a făcut manifeste prin care chema oamenii la o demonstraţie populară în Piaţa Palatului şi le-a împărţit în cutii poştale din mai multe cartiere bucureştene. Nimeni n-a răspuns invitaţiei. În schimb, autorul ei a primit una de nerefuzat, la Direcţia Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei.

A fost anchetat şi condamnat la 10 ani închisoare pentru propagandă împotriva orândurii socialiste. În anii '80, cazurile de condamnări pentru motive politice au fost rare. După 1964, teoretic, în România oamenii nu mai intrau în temniţă pentru motive politice. De regulă, în astfel de cazuri, prin felurite "artificii", autorităţile înscenau un proces pentru fapte de drept comun - furt, trafic de valută, viol. Radu Filipescu a fost unul dintre puţinii deţinuţi politici. A ispăşit trei ani în diverse închisori, printre care şi la Aiud. De unde - după trei ani de detenţie din cei 10 de condamnare - a fost, în 1986,  eliberat.

ELIBERAT FĂRĂ HÂRTII DIN ÎNCHISOARE
Protagonistul explică eliberarea înainte de termen prin presiunile făcute din exterior. Provenea dintr-o familie respectabilă. Tatăl lui, Zorel Filipescu, era un medic reputat din Bucureşti, iar mama  - nepoată mai îndepărtată a lui Petru Groza. Prin relaţiile familiei, "cazul Filipescu" a fost mediatizat în Occident. Povestea a apărut în ziare din Vest, s-a vorbit despre ea la Europa Liberă, a intrat în atenţia ONG-urilor care se ocupau cu drepturile omului.

Motivaţia oficială a eliberării, declară astăzi Radu Fi­lipescu, a fost "caracterul umanist al orânduirii socialiste". "Mi-au spus că s-a făcut comutarea pedepsei din 10 în cinci ani şi pedepsele de cinci ani fuseseră graţiate în 1984, la împli­nirea a 40 de ani de la 23 august 1944. La aniversări mari se dădeau graţieri şi amnistii. De obicei, graţierile se dăduseră pentru pedepse de maximum cinci ani. Aşa mi-au spus, că s-a schimbat pedeapsa din 10 într-una de cinci şi, cum pedepsele până la cinci ani au fost graţiate, mi-au dat drumul în '86. Am fost eliberat fără nici un fel de act, mi-au dat drumul pur şi simplu. Nu mai ţin minte în detaliu, nu am nici o hârtie."

După eliberarea din închisoare, Radu Filipescu a încercat să se angajeze din nou la "Automatica", unde lucrase înainte de arestare, dar n-a mai fost primit. "Am căutat în altă parte, n-am reuşit. Tatăl meu îl operase pe directorul de la o întreprindere, IEMI se numea, care avusese un accident foarte grav şi fusese internat la Spitalul de Urgenţă timp de o lună. Tata l-a întrebat, a spus că încearcă. Mă duceam la el, el mă trimitea la şeful de personal şi şeful de personal dispărea, nu era de găsit în fabrică. Şi atunci m-am dus la Secţia Cercetări Penale, cei care mă arestaseră, şi le-am spus că trebuie să lucrez, pentru că altfel mă apuc să fac prostii. La un moment dat, îmi propuseseră ceva la Întreprinderea 23 August, dar am refuzat. Am spus că eu trebuie să-mi văd de meserie, am terminat Electronică, nu aveam nici o legătură cu 23 August. Până la urmă, după mai multe încercări, mi-au permis să mă angajez la IEMI."


ÎNTÂMPLĂRI CU SECURIŞTI
În 1989, îşi aminteşte Radu Fi­lipescu, viaţa se scurgea monoton. După eliberarea din închisoare a fost permanent urmărit de Securitate. Din experienţa supravegherii permanente, Radu Filipescu îşi aminteşte şi episoade amuzante. "Erau trei maşini după mine, aveau o culoare banală, să nu atragă atenţia, dar maşinile Securităţii erau cunoscute. Stăteau la poarta fabricii opt-nouă ore, cât stăteam şi eu la serviciu. Una dintre urmă­ritoare era o femeie şi, cât aştepta, croşeta. Toţi ăia din fabrică se duceau sus şi o urmăreau, făceau un haz pe chestia asta!!! Altă întâmplare... ţin minte că mergeam pe stradă, era un eveniment, ceva mai deosebit în orice caz, că magazinele - goale de obicei, se umplu­seră, ca prin farmec, de roşii şi salată verde. Am intrat în magazin, am simţit că e cineva în spate şi din reflex am ţinut uşa. Când m-am întors, am văzut că era chiar securistul care mă urmărea şi i-am zis: «Ia uite, măi, am ajuns să-ţi ţin şi uşa»! În vremea aceea, mergeam la tenis. Urmăritorii, şi ei, după mine, şi se plictiseau îngrozitor, un meci de tenis durează mult. Aşa că la un moment dat mi-au zis: «Nu vrei mai bine să mergem la un meci de fotbal decât la tenis?»".

COMPLOT, ÎN GÂND, CONTRA LUI CEAUŞESCU
Cu un aşa trecut şi sub impresia protestelor începutului de '89 - încercarea ziariştilor de la România liberă de a tipări un ziar clandestin, "scrisoarea celor şase", interviul lui Mircea Dinescu publicat în Libération - n-a fost tentat Radu Filipescu să încerce din nou, sau măcar să se alăture într-un fel sau altul, protestatarilor? "Erau tatonările astea pe care le făceam, dar ceva  concret şi efectiv n-am făcut. Fiind urmărit, nu prea aveai ce să faci. Exista oricum riscul să o păţeşti şi fără să faci ceva. La un moment dat, mi-a trecut prin cap să fac un atentat la viaţa lui Ceauşescu.

Pe jumătate serios, pe jumătate ca o perspectivă, a existat preocuparea să o fac. Mi-am dat seama că nu se poate să protestezi faţă de regim prin metode demo­cratice, cum mai încercasem până atunci, răspândind manifeste prin care chemam oamenii la miting. Aveam un prieten pasionat de arme, avea tot felul de reviste cu armament. Am discutat cu el dacă nu se putea face o armă artizanală. Am vorbit şi cu cineva, dacă ne poate face rost de una, şi am tot aşteptat. Nu ne-a făcut. Era o preocupare, un gând. Poate la un moment dat o pui şi-n practică, te gândeşti, dar, dacă nici nu te gândeşti şi nu-ţi pui problema, sigur nu faci nimic.

Tu încerci, dacă cumva faci rost de armă, te gândeşti dacă ai şi un loc unde poţi să o probezi, să faci nişte teste. Unde poţi să încerci o armă, că peste tot era supraveghere. Ideea cea mai bună era pe marginea Autostrăzii Bucureşti-Piteşti, pentru că era trafic mare, circulai, puteai să pleci repede, nu în locuri pustii, nu pe la munte. Suprave­gherea locului, noi aveam o casă la Snagov, unde locuia şi Ceauşescu. Era o preocupare pe care... la un moment dat, cine ştie dacă ar fi putut să avanseze sau nu. Nu aveai foarte multe lucruri pe care să le faci.

Din categoria tatonărilor - tata s-a întâlnit cu Doina Cornea, a fost la Ana Blandiana şi Romulus Rusan, s-a dus la ei şi au vorbit. Ziua de naştere a Anei Blandiana era 23-24 martie, la fel ca şi a tatălui meu. Cu ziariştii de la România liberă s-a aflat la nivel de zvon. Tatăl meu a aflat de la un prieten că soţia lui Uncu era profesoară la o şcoală, a vorbit cu copiii, a aşteptat la intrarea în şcoală şi, când a ieşit doamna Uncu, a vorbit cu ea. S-a recomandat, s-a văzut şi cu soţia lui Creangă şi cu cea a lui Băcanu. Tata a scris o scrisoare, mama a bătut-o la ma­şină. Aveam o legătură cu o doamnă care lucra la Amnesty International şi la Ambasada Germaniei. Pă­rinţii mei se întâlneau cu ea târziu, pe străzile din jurul casei, ei i-au dat scrisoarea şi aşa a ajuns ea la Europa Liberă.

Era semnată "un grup de ziarişti", făcea radiografia situaţiei şi cerea susţinerea ziariştilor în străinătate. Europa Liberă a dat-o pe post. Când s-a difuzat, era şi fratele meu acasă, care locuia în străină­tate. Am ascultat cu toţii transmisia şi, la sfârşit, tata a întrebat: «Ei, cum îţi place?». Fratele meu i-a răspuns: «Ei, vezi ce înseamnă condei de ziarist...» Dintre veteranii partidului, precum cei care au semnat «scrisoarea celor şase», tot tatăl meu se ştia cu Maurer - bunicul meu patern fusese avocat la Sighişoara, pe timpul când Maurer era judecător tot acolo. A încercat să îl convingă să facă un gest pu­blic împotriva lui Ceauşescu, altfel, în particular, era foarte slobod la gură. N-a reuşit."

De ce nu s-au coalizat toţi aceştia într-un protest de anvergură la adresa regimului, poate cu sorţi mai mari de izbândă decât nişte încercări izolate?

"A lipsit ideea de promovare a unei imagini de solidaritate, crede Radu Filipescu. Dar, cu toate acestea, exista solidaritatea între noi. Oamenii te salutau pe stradă, simţeai susţinerea. Cât am fost eu arestat, tata, când mergea la congrese de medicină, la el se făcea coadă, deşi mai erau şi alţi medici. De fapt, mesajul era de solidaritate. Aveam o motocicletă pe care o reparam pe stradă şi se strângea lumea în jurul meu. Ca imagine, a lipsit un astfel de mesaj, de structură comună. Metodele de şicanare erau la un nivel la care nu că renunţai, dar aveai o senzaţie de inutilitate faţă de un adversar care nu dă dovadă de nici un fair-play, care nu respectă nici un fel de re­guli democratice.

Din când în când, Europa Liberă mai prezenta câte un eveniment ce se întâmpla într-o parte sau alta, dar nu era ceva care să se cumuleze ca o presiune împotriva lui Ceau­şescu."

În prezent, Radu Filipescu este preşedintele Grupului pentru Dialog Social. Dosarul întocmit de Securitate pe numele său n-a fost publicat încă.