x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Răzvan Rotta, fotograful care a stat faţă în faţă cu Moartea

0
Autor: Vasile Surcel 21 Oct 2009 - 00:00
 Răzvan Rotta, fotograful care a stat faţă în faţă cu Moartea


"Sincer să fiu, nu aş putea spune că îmi mergea deosebit de rău. Cum să spun, trăiam bine, dar urât. Şi, mai ales, umilitor." Cel care rosteşte aceste vorbe, pe cât de amare, pe atât de pline de tâlc, este Răzvan Rotta, fost asistent universitar la Institutul Poli­teh­nic din Cluj. Un om care, datorită pregătirii şi statutului său social, are şi acum posibilitatea de a privi şi de a vorbi, în mod obiectiv, despre anumite aspecte ale vieţii de acum două decenii. Aspecte care, chiar şi acum, ne învrăjbesc şi ne împart în tabere deosebit de vehemente, care îşi aruncă argumente pro şi contra. Dar omul nostru nu este doar atât. El este şi unul dintre rarii "martori-cronicari", care, printr-un noroc cu totul deosebit, a avut ocazia să participe, dar şi să înregistreze pentru viitor una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei noastre recente. Şi asta pentru că, la 21 decembrie 1989, modestul asistent universitar a stat faţă în faţă cu Moartea, care năvălise asupra Clujului.

Atunci, în doar câteva mi­nute, Rotta s-a preschimbat din­tr-un om obişnuit într-un ade­vărat re­porter de front. Un reporter care a în­re­gistrat în fidelitatea peliculei suc­cesiu­nea unor eve­nimente încheiate tra­gic, cu tru­puri înţepenite în mijlo­cul străzii. În total sunt 21 de fotografii. În primele cadre apar nişte oameni vii, care ieşiseră în stradă doar pentru a-şi striga dispe­rarea. În ultimele sunt aceiaşi oameni, dar întinşi pe caldarâm, fără suflare, ori grav răniţi. Toţi cei de acolo sunt acum eroii Clujului.

Scăpat cu viaţă şi neatins de vreun glonţ, Răzvan Rotta este şi acum martorul cel mai obiectiv cu putinţă al ace­lei tragedii. Iar fotografiile realizate atunci de el sunt sin­gu­rele imagini ale momentelor dramatice în care Moar­tea se dezlănţuise nestingherită pe străzile Clujului.


EXCURSII TURISTICO-BIŞNIŢĂREŞTI
În anul 1989, Răzvan Rotta era asistent universitar la Institutul Politehnic din Cluj. Nu era o poziţie socială deosebit de înaltă, dar, oricum, îi asigura un standard de viaţă superior, deşi nu cu mult, faţă de cel pe care îl aveam cu toţii în acea perioadă. Aşadar, un om care, datorită pregătirii şi statutului său social, are acum capacitatea de a vorbi în mod obiectiv despre acele vremuri.  

"Cum era viaţa? Banală. Ajunsesem să ne bucurăm când aflam că s-a băgat ceva, pe undeva: carne, unt sau ouă. Totul se dădea pe bonuri, umblam cu ele prin tot oraşul. Pentru carne erau nişte tichete pe care era tipărit, după caz, un cap de porc sau de vită, ori o pasăre. Mergeam la Bucureşti, de unde luam benzină pentru că acolo încă se mai găsea. Ajungeam cu ea la Cluj, unde o împărţeam cu măcelarii sau aprozargii. Făceam un soi de troc: benzină contra produse. Cum să spun, trăiam bine, dar urât. Şi mai ales umilitor." O viaţă banală, dar nu lipsită de bucuriile ei.

"Distracţii? În concedii mergeam la munte sau la mare, cu cortul. Eram şi fotograf amator, o pasiune care nu m-a părăsit nici acum. Făceam şi fotografii pe la diverse evenimente, iar de aici mai ieşea câte un ban. Soţia mea era contabil-şef la Poligrafie. În plus, pe atunci citeam foarte mult. Cărţi se mai găseau. Greu, dar se mai găseau. Apoi, mai erau şi meciurile de fotbal, unde mergeam împreună cu prietenii. A... da, plus televiziunea ungurilor. Făceam antene care de care mai complicate. Iar astea ne aduceau şi micile noastre mulţumiri: azi a fost mai înnorat şi am prins imagine bună, fără purici. Apoi, mai visam la vreo excursie în străinătate. Dar visul ăsta se realiza doar rareori. Eu am fost într-o asemenea excursie prin 1983 şi am povestit şase ani despre ea. A fost o excursie turistico-bişniţărească, aşa cum făceam toţi. Am luat de acasă fiecare după inspiraţie: coniac, chiloţi tetra din bumbac, încălţăminte, eventual obiecte de artizanat despre care auzeam că ar avea căutare în ţara de destinaţie. La întoarcere... aparatură electronică, blănuri. Eeei, cei cu dare de mână aduceau câte un video."
BANCURI CU NEA'NICU
În 1989, se gândea oare cineva că ne aflăm la un pas de nişte schimbări fundamentale? Nu prea! Fapt confirmat şi de Rotta. "Ei, mai înjuram, mai spuneam bancuri politice, alea clasice cu Nea' Nicu sau cu Radio Erevan. Într-un fel ne răcoream. De fapt nu credeam că se va schimba ceva prea curând. Tata îmi spunea că socialismul este un soi de anus contra naturii. Şi-mi mai spunea: o să vedeţi cucuvelele cântând pe gardurile fabricilor. Nu l-am crezut, dar până la urmă s-a dovedit că el a fost cel care avea dreptate. De fapt aşteptam doar să crape Ceauşescu.

Bineînţeles că ascultam Eu­ropa Liberă. Iar asta ne producea o dublă satisfacţie. Pe de o parte ne informam, pe de alta ne închipuiam că sfidăm au­torităţile. Dădeam radioul tare ca să audă şi vecinii. Adică, ia uite ce curajoşi suntem noi. Bineînţeles că nu am pă­ţit nimic. Probabil că «ăia» aveau treburi mai importante decât fleacul ăsta." De fapt, de acolo aflam cu toţii câte ceva des­pre schimbările care afectaseră deja "lagărul socialist". "Da, între prieteni discutam despre Gorbaciov, despre RDG-iştii care au plecat în Austria prin Ungaria. Dar, în mod real, nu am înţeles cu adevărat ce se întâmplă pe alte meleaguri. Eram îndoctrinaţi. Eu unul aveam pregătire universitară şi, pe deasupra, eram şi foarte pasionat de istorie. Dar nu vedeam posibilă o schimbare majoră. Acum, nu-mi vine să cred cât de îndoctrinaţi eram, cum de puteam crede că Ceauşescu este atotputernic."


BENZINA CÂT O ARTISTĂ
Cei care am apucat acele timpuri ne amintim că, deşi era greu, nu trăiam zi de zi încrâncenaţi contra "regimului". Şi că de fapt mai aveam parte de diverse bucurii care ne făceau viaţă parcă mai dulce. Sau măcar mai suportabilă. "Erau bucurii  mărunte, obţinute în urma rezolvării unor probleme care pe atunci le credeam deosebit de importante. Spre exemplu, aflam că la benzinăria de pe Feleac este o coadă de doar patru kilometri. Plus că de acolo se co­bora în pantă, fără consum de carburant... Bună afacere, dădeam fuga! Poate că dacă ai fi avut-o pe cea mai ispititoare artistă în pat nu ţi s-ar fi părut o realizare la fel de importantă ca faptul că ai luat benzină după doar patru ore de aşteptare."

Care era însă starea sufletească printre in­telectualii din Cluj? La fel cu aceea din restul ţării. "Eu sunt absolvent de Filologie, limba germană, iar la Politehnică îi învăţam pe studenţi această limbă, folosită de toţi ingine­rii care se respectă. Eram asistent universitar, poziţie destul de importantă pentru acele vremuri. Dar aveam un frate plecat în Germania. Iar pe atunci asta însemna foarte mult, îţi marca toată viaţa. Sunt convins că, dacă situaţia ar fi rămas neschimbată, aş fi ieşit la pensie tot asistent, cea mai înaltă poziţie la care puteam să visez în aceste condiţii. La facultate, între colegi nu se prea vorbea, căci fiecare dintre noi îşi ferea postul. Dar la cozi ori prin oraş aflam tot felul de lucruri, primeam tot felul de informaţii, unele de-a dreptul şocante. Atunci am auzit pentru prima dată de SIDA şi despre faptul că ajunsese şi la noi. Dar, de!, era o boală venită din capitalismul decadent care ajunsese cumva şi la noi."

Pe de altă parte, deşi acum multă lume îşi aminteşte cu nostalgie despre anumite produse pe care le consumam în vremea "Epocii de Aur", lucrurile nu erau pe atât de grozave pe cât le idealizăm noi acum. Fapt confirmat şi de Răzvan Rotta. "Ei, cât vin prost se bea pe atunci! Cât coniac sau vodcă falsificate. Ce să mai spun de Nechezol, oroarea aia pe care o înghiţeam în loc de cafea?"
MICILE SFIDĂRI
Gesturile cu adevărat sfidătoare la adresa regimului erau extrem de rare. Dar locul unor luări de poziţie ferme era luat adeseori de gesturi mărunte de frondă, prin care ne închipuiam că "atacăm" rigoarea regimului. Rotta îşi aminteşte şi el unele dintre acestea. "Vă amintiţi că se spunea că tovarăşului nu-i place să vadă oameni cu barbă? Oare chiar nu-i plăceau? Avea el timp să observe asemenea amănunte? Habar n-am, dar aşa ne spuneau cei de la partid. Motiv pentru care cei mai curajoşi îşi lăsau barbă. Chiar dacă unora le stătea ca dracu. Le făceau «ălora» cu sâc. O altă chestie era cea legată de circulaţia în zilele de la sfârşitul săptămânii. Ştiţi cum era: o săptămână numerele cu soţ, una cele fără soţ. Eu o rezolvasem simplu: maşina mea avea număr cu soţ, iar cea a socrului meu fără soţ. Aşa că, dacă aveam nevoie circulam amândoi, unul cu maşina celuilalt, indiferent ce soi de număr era la rând."


FOTOREPORTERUL

Iată deci un om obişnuit care n-a visat vreodată să intre în istorie. Şi totuşi a intrat. Cum a ajuns Răzvan Rotta "reporter de război" pe frontul de la Cluj? "Totul a pornit de la fiica mea, care, auzind că se întâmplă ceva în oraş, a plecat împreună cu două colege ale ei «să facă revoluţie». Soţia mea i-a dat voie, dar cu o condiţie: «Bine, du-te, dar să nu începi tu prima»." "Asta era şi un fel de sfidare la adresa noastră a bătrânilor care, în condiţiile alea dramatice, nu făceam nimic. Ceva mai târziu, când s-a auzit că în oraş au intrat tancurile Armatei, am plecat după fete. Nu aveam de unde să ştiu ce o să urmeze, dar mi-am zis că o să fie treabă serioasă, aşa că mi-am luat aparatul foto cu mine. În centru se striga: «Libertate» şi «Timişoara, Timişoara». Când Armata a intrat în piaţă, am început să fotografiez.

Atunci, în clipele alea, n-am prea ştiut prea clar ce se întâmplă. Eram concentrat să fotografiez, să caut distanţa optimă, claritatea, să aleg diafragma potrivită. Aşa am făcut cele 21 de fotografii care s-au dovedit a fi martorii cei mai fideli ai acelor momente. Când am plecat de acolo, după ce mi se terminase filmul, aproape că am avut mai multă grijă de aparat decât de fiica şi soţia mea, ori de mine însumi." În lunile şi anii care au urmat, fotografiile lui Răzvan Rotta s-au dovedit a fi unele dintre cele mai drama­tice mărturii ale Revoluţiei din Decembrie 1989. Ca om, el însuşi nu a avut altceva de făcut decât să-şi continue viaţa. Viaţa unui erou devenit iarăşi om obişnuit.
Citeşte mai multe despre:   special,   eroii revolutiei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de