România – banchiză în derivă

Problema fundamentală a oricărui in­telectual din România de astăzi este rezistenţa. Nu neapărat politică sau nu politică în primul rând, ci fizică şi psi­hică. Este pur şi simplu o problemă de viaţă, în sensul cel mai concret şi mai acut al cuvântului. O problemă de viaţă şi, implicit, de moarte. Cum şi cât se mai poate rezista, cum şi cât mai poţi, tu însuţi, rezista?

Cum îţi vine rân­dul la moarte, la nevroză, la ce­da­rea sub enorma presiune care se exer­ci­tă asupra ta din absolut toate di­recţiile? Aceasta e întrebarea, aceasta e spai­ma, aceasta e obsesia fiecărei clipe. Tu­moarea malignă a zilelor şi a nopţilor, o simţi înnebunit de groază cum creşte în tine şi-i descoperi coti­dian prezenţa şi pe feţele celor din jur, în privirile lor tot mai obosite, în tot mai slabele eforturi de a se apăra de teribila agresiune. Şi înţelegi, atunci,  încă o dată, a câta oară?, că sunt şi ei bolnavi, roşi de aceeaşi întrebare fără răspuns.


CUM ŞI PÂNĂ CÂND MAI POŢI REZISTA?
Exprimată deschis, cu brutalitatea impusă inevitabil de situaţiile-limită, ori nerostită, închisă cu disperare şi fri­că în subteranele tăcute ale con­ştiin­ţei, această întrebare-spaimă-ob­se­sie macină şi ea, din lipsă de răs­puns, din imposibilitatea găsirii unui răspuns, tot mai precarele resurse de su­pr­a­vie­ţuire ale intelectualităţii din­tr-o ţară ce înaintează în mizerie şi îna­poiere cu nepăsarea oarbă şi totuşi ha­­lucinant de precisă a unui somnambul.

Fiindcă ofensiva împotriva inte­lec­tua­lităţii caracterizează situaţia din România de astăzi poate chiar mai mult decât marasmul economic, decât ruinarea accelerată a socie­tăţii, decât distrugerea planificată a satelor sau decât nimicirea sinucigaşă a patrimo­niului istoric. Şi este o ofensivă nu doar permanentă, ci mereu mai furioasă, mai dez­lănţuită, căreia de mult nu-i mai este străin nimic din tot ce ţine în cel mai evident chip de registrul patologicului. Iar ofensiva împotriva intelectualităţii nu reprezintă decât partea vizibilă a unei acţiuni distructive de mult mai mare anvergură, ce nu ocoleşte în fond pe nimeni, indiferent dacă este ori nu intelectual. Ea vizează nu numai reprimarea manifestărilor de gândire liberă, potenţiale sau cât de cât exprimate, ea vizează nu numai modelarea gândirii individuale şi colective în conformitate cu un anumit proiect politic şi social, ea vizează chiar anihilarea capacităţii de a gândi.

Cine gândeşte e condamnat. Nu dreptul sau posibilitatea de a gândi "altfel" sunt ameninţate, ameninţată este însăşi existenţa gândirii ca dimensiune specific umană. Obiectivul urmărit cu  înverşunare nu mai este să nu gândeşti diferit, să nu ieşi cumva din tiparele prestabilite, să nu te abaţi cumva de la "linie"; fiindcă nu mai există nici o "linie", există doar o jalnică şi confuză amestecătură de lozinci hârbuite, scoase parcă din pubelele în care istoria a aruncat de-a valma gunoiul discursurilor staliniste şi al celor legionare; obiectivul este să nu gândeşti deloc.

De aceea, probabil, chiar şi cele mai serioase şi mai temeinice analize ale fe­nomenului contemporan românesc se îm­piedică de un prag nevăzut, ating un punct dincolo de care nu se mai poate înainta, dincolo de care instrumentele de cercetare încetează să funcţioneze. Este pragul de unde se intră în spaţiul terifiant al absenţei gândirii. O absenţă care se manifestă însă extrem de activ, o lipsă care e de fapt o prezenţă copleşitoare, un gol în expansiune, un abis ce înghite hulpav puţinul care a mai rămas dintr-o ţară altădată bogată şi înfloritoare, invidiată de vecini, astăzi privită cu oroare şi milă. Fiindcă nu poţi analiza cu mijloacele raţionale, cu instrumente logice şi cu bun-simţ ceea ce, prin însăşi natura sa, se opune raţiunii, logicii şi bunului-simţ.
Istoricii, politologii, economiştii, sociologii ajung, mai devreme sau mai târziu, la cons­tatarea acestui straniu impas: ceea ce se întâmplă astăzi în România nu mai ţine, esenţial, nici de istorie, nici de politică, nici de economie, nici de o anumită, chiar dacă aberantă, evoluţie socială, ţine mai degrabă de psihiatrie. Dar dacă psihiatria poate explica şi descrie boala şi comportamentul unui individ anormal, ea rămâne totuşi neputincioasă când este vorba de un întreg popor care trăieşte în infernul maladivului organizat şi generalizat.

Călător prin Rusia sovietică în vremea când "tătucul" Stalin abia făcea rodajul sistemului ce avea să-i poarte numele, compatriotul nostru Panait Istrati descoperea cu groază, acum 60 de ani, că o altă moarte, mai rea chiar decât moartea, a început să bântuie în lume o dată cu apariţia totalitarismului. "Pâinea, scria Istrati în Spovedania lui, rea­părută de curând în româneşte, dar nu la Bucureşti, ci la Chişinău, înseamnă totul în viaţă când viaţa nu mai este decât un iad. Când dreptul de a gândi şi de a reacţiona nu mai este decât o amintire, a avea pâinea asi­gurată este enorm, este totul. Dictatorul o ştie şi profită. Îşi înfundă mâna neagră sau roşie în burta omului şi îl face să priceapă că nu-i mare lucru să mori. Oricine poate să moară, asta se vede în timpul războaielor şi al re­vo­luţiilor. Să trăieşti înfometat şi fără adăpost e mult mai rău. Şi fiindcă eu trebuie să stăpânesc, te întreb ce gândeşti, iar în funcţie de ceea ce gândeşti vei avea sau nu vei avea pâinea şi adăpostul".

Dar Panait Istrati nu a prevăzut că va veni o vreme când până şi simplul fapt de a gândi va fi un păcat. Şi nu a prevăzut că se va întâmpla aşa chiar în ţara lui,  ajunsă, cine ar fi crezut?, bastionul unui stalinism grotesc, în egală măsură sinistru şi caraghios, o gaură neagră, cum s-a spus, pe harta Europei. Dacă românii au rezistat secole de-a rândul atâtor migraţii şi năvăliri, iată-i acum, în acest ceas apocaliptic al istoriei lor, smulşi din partea lor de lume şi purtaţi ca pe o imensă banchiză în derivă spre alte zări, spre alte continente, spre Asia ori Africa, duşi de un val ce n-a venit din afară, ci a apărut şi s-a înălţat până la proporţiile înspăimântătoare de acum chiar din mijlocul lor.

Vechea deprindere de a învinui străină­tatea pentru toate relele şi suferinţele nu mai are în România actuală nici o justificare. Răul şi suferinţele de acum vin dinlăuntru, nu din exterior. "Comunismul va fi construit în Ro­mânia după metode staliniste şi în spiri­tul lui Caragiale" ar fi spus cândva, în primii ani de după război, un intelectual sarcastic şi lucid, fost membru în ilegalitate al partidului comunist şi apoi vârât în puşcărie pentru mulţi ani chiar de partidul din care făcuse parte. Autentică ori nu, această amară şi sumbră previziune s-a confirmat numai parţial. Comunismul nu a fost construit în România, dar monstruoasa coaliţie dintre ferocitatea stalinistă şi prostia abisală pe care a satirizat-o Caragiale a devenit o realitate. A fost, probabil, unica şansă de împă­mân­tenire a unui sistem şi a unei ideologii faţă de care în România existase o structu­rală inaderenţă.