Schimb de experienţă în "ţările frăţeşti"

Televiziunile din ţările "frăţeşti" au avut obiceiul binecuvântat al schimbului de echipe de filmare. Timp de zece zile un reporter şi un operator de imagine filmau, la cererea lor sau la sugestiile colegilor de la televiziunile naţionale gazde, lucruri interesante din zonele respective.

Cazarea, tran­sportul cu autoturisme, translatorii, sunetiştii şi electricienii, aceştia din urmă la solicitarea expresă a vizitatorilor, erau în sarcina televiziunilor din ţările vizitate. Başca, o diurnă cam de şase ori mai mare decât aceea cuve­nită de­plasărilor curente prin patria "mumă".

Călătoriile erau precedate de docu­mentări fireşti bazate atât pe frecventarea unei biblioteci, cât şi, mai ales, pe consultarea directă a colegilor care vizitaseră mai înainte destinaţiile în discuţie. Dacă primele vizau, desigur, găsirea celor mai "apetisante" obiective de filmat, ultimele aveau în vedere, în principal, obţinerea unor informa­ţii privind cam ce ar fi de cumpărat, de unde şi cu cât. În funcţie de cele aflate, urmau să fie puse în funcţiune pilele pentru a adăuga valutei po­menite mai înainte, sume provenite din schimbarea banilor personali, ope­raţiune deloc dificilă pentru "băieţii de la televiziune", care aveau relaţii şi pe la bănci. Chestiune mult înlesnită de faptul că nu era vorba de păcătoşii de dolari.

Dintre cele trei destinaţii la care am ajuns graţie acestui schimb de echipe de filmare, bani suplimentari au fost necesari doar pentru Ungaria. În Bulga­ria şi la Kiev în special, recomandabil era să cari cu tine tot felul de borfăraie pe  care să o comercializezi pe unde apuci. Ceea ce s-a şi întâmplat. (...)

Deplasarea în Ungaria am făcut-o cu trenul. (...) Contrastul dintre socia­lismul mioritic şi cel al gulaşului era izbitor. Vizibil chiar de la primii paşi făcuţi pe peronul gării Keletj - parcă aşa se numeşte - unde soseau trenurile din România. La fel de civilizată ca oricare altă gară din Vestul sălbatic pe care aveam să le văd mai târziu, cum ar fi cele din Viena, Firenze, München, Stuttgart, ca să amintesc doar câteva dintre ele.

Cochetele spaţii comerciale, în special cele cu specific alimentar, erau câtă frunză şi iarbă atât în incinta gării, cât şi în preajma ei. Bucatele frumos ambalate îţi făceau cu ochiul mai ales că preţurile erau modice. Vitrinele magazinelor arătau, în mod cât se poate de vizibil, că benefeciaseră de serviciile unor inspiraţi designeri, iar oferta din rafturi era alcătuită din multe mărfuri cu etichete occidentale, ceea ce era o rara avis în România acelor vremuri. Foarte curând, banii din buzunare - nu puţini - s-au topit pe diferite "ţoale" cu care multă vreme s-au fălit  atât consoarta-mi, cât şi ăla micu'.  Nu mai vorbesc de cosmeticăraia şi de săpunurile Lux care şi-au găsit şi ele locul cuvenit în bagajul subsemna­tului.

Pe peron am fost întâmpinaţi de doamna de la relaţiile internaţionale ale televiziunii maghiare, de Iancu, translatorul nostru, un pui de dac de prin părţile Olteniei, ai cărui părinţi se aciuiseră la Budapesta, şi de şoferul autoturismului pus la dispoziţia noastră pe întreaga durată a vizitei. După formalităţile de rigoare, dintre care elementul cel mai aşteptat de noi, adică de Adrian Moraru - operatorul de imagine - şi de mine, a fost înmânarea forinţilor de diurnă, am fost conduşi la locul de cazare: casa de oaspeţi a televiziunii maghiare. Am fost surprinşi să aflăm că instituţia "soră" avea aşa ceva, mai ales după ce am ajuns la destinaţie, unde am avut la dispoziţie una dintre cele câteva garsoniere cochete, înzestrate cam cu tot ce-ţi puteai dori. Casa era amplasată în buricul târgului, lipită chiar de imobilul Ambasadei chineze. Prin fereastra garsonierei noastre vedeam curtea ambasadei, unde un loc central îl ocupa un teren de tenis adesea utilizat de amploaiaţi.

În dimineaţa următoare ne-am început periplul reportericesc conform programului stabilit, cu vizita la Institutul Naţional de Marketing. Pe la noi se auzise câte ceva de marketing şi de alte "bazaconii" occidentale, dar nici vorbă de instituţionalizarea mioritică a vreunui asemenea concept de spurcată  sorginte burgheză. Citisem "în dungă" despre înnoirea conceptuală vi­zibilă în practica economică din ţara vecină şi voiam să aflu direct de la sursă în ce măsură se împăcau capra socialistă cu varza capitalistă.

Directorul adjunct al Institutului, un interlocutor volubil, avea un parapon deosebit pe directorii de întreprinderi, cei mai mulţi încă robi ai poncifelor economiei planificate. Tuna şi fulgera împotriva rezistenţei bovine a acestora la încercările Institutului de a-i sensibiliza cu principiile economice eficiente. Calificativul cel mai folosit de directorul Institutului la adresa acestor ber­beci era de "marha". Atât eu, cât şi, mai ales, Adrian, mai bâiguiam ceva pe ungureşte, datorită copilăriei noastre petrecute în bună parte pe meleaguri ardelene, cunoştinţe lingvistice suficiente pentru a şti că marha înseamnă dobitoc, cretin şi alte astfel de sinonime.

Am filmat câte ceva, mai mult în dorul lelii, căci mă îndoiam serios că aşa ceva ar fi putut fi prezentat la Televiziunea Română, bănuială adeverită atunci când, acasă, am prezentat subiectele filmate. Între timp secretara ne-a adus "trataţia", adică o cafeluţă de căciulă, însoţită de câte un pahar cu apă minerală. Nu am spus întâmplător cafeluţă, pentru că ceaşca era ceva mai mare decât un degetar, iar cafeaua nu o umplea în întregime.

Mă întrebam uimit care este explicaţia acestor liliputane recipiente. Băştinaşii, în cap cu Iancu, nu dădeau vreun semn de mirare, aşa că mi-am zis în barbă că ăsta o fi obiceiul casei datorat - poate - unei epuizări premature a fondurilor de protocol. Prima sorbitură mi-a demonstrat falsitatea supoziţiei. Cafeluţa era atât de concentrată încât nu cred că o a doua ceşcuţă ar mai fi fost binevenită. În ce mă priveşte, în ziua aceea am fost foarte vioi, moş Ene întârziindu-şi mult vizita pe la gene în seara cu pricina.

Terminându-se  ziua de muncă, am fost luaţi în primire de Iancu. S-a lipit de noi pe toată durata vizitei, fapt care ne-a fost deosebit de util întrucât, datorită lui am cunoscut multe locuri, care altfel ne-ar fi rămas străine. Primul popas a fost la o piaţă specializată în preparate de porc.

Într-un spaţiu foarte asemănător cu bucureşteana Hală Traian, erau vreo 30 de spaţii alipite unul de altul, 15 de o parte, 15 de cealaltă, cu un culoar de circa 2 metri între ele pe care circulau virtualii clienţi. Cârnaţii şi "friptanele" la cuptor erau vedetele  mai tuturor du­ghenelor, unele dintre ele oferind şi peşte prăjit. Deşi toate preparatele erau la fel de îmbietoare, Iancu ne-a târât, literalmente, pâna la prăvălioara lui Zsuzsi neni, care, zicea el, are cele mai gustoase preparate. Nu ştiu cum erau celelalte, dar cârnaţii şi friptanele de la Zsuzsi neni erau senzaţionale. I-am rămas clienţi fideli în cele câteva zile petrecute la Budapesta.

Iancu ne-a prezentat şi vreo câţiva dintre prietenii lui, băieţi tineri care, ca şi el, nu împliniseră încă 25 de ani. Toţi erau oameni plăcuţi, cu care am îndrăznit să abordăm şi subiecte mai delicate, pe care bunul-simţ ne sfătuia să le evităm. În fruntea lor, maghiarimea din România şi, bi­neînţeles, Ardealul. Am fost foarte surprins să observ la acest segment al populaţiei din ţara vecină că Ardealul este un nonsubiect, neinteresându-i deloc agitaţiile înfierbântatelor capete naţionaliste din România şi nici Trianonul.

Şi mai mult m-a surprins percepţia lor despre conaţionalii din România şi revendicările lor teritoriale. Ba, unul dintre ei i-a numit pe aceştia "ţiganii noştri din România". Sigur că afirmaţia era cu totul deplasată, dar nu am găsit potrivit să intru într-o discuţie în contradictoriu. Aveam multe argumente cu care să-l contrazic. Prieteniile mele cu câteva familii de maghiari din Ardeal, printre care la loc de frunte era amiciţia cu orădeanul Biro Zoltan - căsătorit cu Tincuţa, o româncă get-beget - erau mai mult decât elocvente în demolarea aserţiunii deloc politicoase a junelui cu pricina.