x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sclifosiţii din MF 3 şi suvenirul de la Rampa Căţelu

0
08 Oct 2009 - 00:00
Sclifosiţii din MF 3 şi suvenirul de la Rampa Căţelu


Aproape de deadline-ul episodului totalitar (cine putea bănui că va fi un deadline şi când anume?), mi s-au umflat ganglionii de la ceafă, mă mânca toată ţeasta şi îmi cădea pă­rul, ca la balamuc. Medicii prieteni mă suspectau de mononu­cleoză. Analize, tam-tam. Da' de unde! După îndelungi cugetări, m-am dus la un dermatolog imparţial şi obiectiv. Mi-a ridicat un fir de păr şi mi-a comunicat sec şi profesional:

- Doamna profesoară, sunteţi plină de păduchi.
Taman terminasem un episod autumnal tipic la rampa de cartofi Căţelu. Cu ani în urmă am plecat de la legume Ruşeţu Dobrogea cu 40 de grade şi dizenterie. Atunci aveam vina că eram studentă la Universitatea Bucureşti şi nu rezistam prea serios la ghiveci cu muşte grase şi strălucitoare, faimoasele muşte de rahat. Culegeam şi frecam pentru export ardei capia.

În anul IV ne-au dus până aproape în decembrie la Cobadin, la secerat porumb lignificat şi culcat la pământ. 1,8 km de păpşoi per capita filosoficească, în fiecare zi "lumină". Ne întorceam când se în­tuneca şi ne reluam locurile în pa­­turile de sus ale dormitorului im­pro­vizat în fostele grajduri ale IAS-ului.

În primele două săptămâni mai conversam despre subiecte de specialitate, că ne aduseserăm cărţi să citim pentru examenul de diplomă. Apoi am clacat şi ne-am adaptat. Pe jos erau bălţi mari, că intra apa pe la fundaţie. Ne luam paharele cu şli­boviţă puturoasă şi stăteam la câte o lumânare de seu, vorbind tot mai mo­nosilabic, pe subiecte care că­pă­tau formele de relief ale contextului: dacă ne duce şi la sfeclă, dacă ajung la timp camioanele cu prânzul pe tarla, dacă mai aduc vreodată votcă la bufet, dacă există viaţă înainte de moarte. Acum, la fel ca în Twin Peaks, it happens again.

Pe scurt, în fiecare toamnă, pe când profesorii ăştia drăguţi din laborato­rul oxonian de creiere (că doar între ei mă aflu acuma) îşi puneau tichiuţa să deschidă the academic year, la noi destinul era şi el limpede precum cris­talul. Mergeam frumuşel la ram­pe de cartofi. Ne înfigeam mâi­nile care au răsfoit "Critica raţiunii practice" a ti­pului din Konigsberg şi "Philosophical Investigations"-urile lui Wittgenstein. Căutam printre cartofi stricaţi, moi şi cum nu se poate mai puturoşi, pe cei care mai erau viabili.

Îmi aliniam elevii pe două rânduri: unii cărau coşuri, alţii sortau. Pentru ei, eu eram "braţul secular". Cu mine mergeau acolo, eu le făceam pre­zenţa, eu le normam coşurile. Îi pu­­neam la muncă forţată ştiind foarte clar că vor urma episoade de he­patită, râie şi păduchi şi că, în lunile noiembrie-decembrie, toată şcoala o să pută a dezinfectante. Tot ce pu­team umaniza era atmosfera. Îi făceam să discute teatru, romane, filosofie, muzică. Mi-era teamă că se vor încartofări.

La prânz ne scoteam pungile cu mân­care. Nu aveam cu ce ne spăla pe mâini. Uneori ne ştergeam mâinile cu frun­ze de brusture, că erau puţin ume­de. De sub noi, din obiectul muncii, veneau miasmele de cartofi stri­caţi. Fişele de protecţia muncii con­ţineau două prevederi mari şi late: să nu aruncaţi cu cartofi unii în alţii şi să nu plecaţi cu vreun cartof în buzunar.

Nimic despre infecţii, hepatite, pă­duchi. Încercam să ne păstrăm cum­pătul, să ne dăm intelectuali şi să fa­cem glume. Toţi copiii de atu­nci sunt într-adevăr high qualified professionals, acuma sunt în IVY League a generaţiei lor. De aceea, şi pe ei, şi pe mine ne urau foarte tare ac­tiviştii cumplit de inculţi care veneau la rampă. Îi vedeam rânjind, plini de mulţumire. Planul de umi­lire era perfect îndeplinit. Cum nai­ba să îi în­frunt? La ora la care veneau ei, eu aveam deja o mâzgă de coji de cartofi cu noroi pe haine, faţa îmi era plină de dâre de mizerie, putoarea de cartofi stricaţi apucase să-mi intre în corp, în păr. Ei apăreau din Dacii break negre, curăţei, în costum sau în taior, cu cravate. Aveau unghiile curate şi mi­ro­seau a BOB sector IV. Ne priveau şi pe mine, şi pe "sclifosiţi ăia de plozi de la MF3" cu o doză de dispreţ aso­ciat cu scârbă. Cel mult aruncau peste umăr:

-Fără comentarii, tovarăşa! Aţi fă­cut o jumătate de normă. Şi ieri v-a ple­cat un copil cu patru cartofi în sân. Ce, credeţi că nu ştim tot? Nu ştim ce vor­biţi cu ei când credeţi că nu este ni­meni să vă audă? Ia uită-te puţin la ma­tale! Da, tovarăşa, uită-te în oglin­dă cum arăţi. Aşa se educă tânăra ge­ne­­raţie? Te pomeneşti că ai şi pă­duchi!

Ce să mai fi zis Mircea când medicul m-a anunţat că am păduchi? Că a avut dreptate madam Charbonier (tova­răşa C.)?
Zile în şir m-am simţit ciumată. Ai mei şi-au petrecut o noapte cu piep­tenele de os în capul meu, strivind gângănii. Îmi arsesem pielea capului cu litri întregi de petrol. Umblam înfăşurată, cât mai pe lângă ziduri, n-am mai făcut vizite. Îmi ardea creştetul şi îmi ardeau obrajii. Puteam să mă duc să depun ouăle de păduchi pe biroul otrăvii ăleia? Ia şi matale un suvenir de la Rampa Căţelu. Cine ştie, m-aş fi trezit cu ea rânjind: "De, cucoană, capra păduchioasă ţine coada sus. Acu' să văd cum te mai dai intelectuală".

Nu am mers, Mircea. Şi nici nu i-am tras una peste ochi când a dat cu o dâră de praf pe obrazul unei colege care nu ştersese rafturile în laboratoarele de fizică. Mă mulţumesc să citesc Toamna Patriarhului şi să văd cum creşte coiul dictaturii în diverse tovarăşe şi tovarăşi din acea specie. Nu doar pe Ceauşescu voiam să îl ucid, ci şi toate aceste laşităţi ale mele, pe mine cea neputincioasă şi laşă. Mi-era silă de mine care o făceam pe nu­făraşul elitist şi strâmbam din nas. Dacă eram femeie de-adevăratelea, săream la capra aia şi-i smulgeam părul din cap.
Mihaela Miroiu
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 109-112

Citeşte mai multe despre:   special
Citește și:

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de