Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1989, colonelul dr ing. Marian Rotaru era preocupat de perfecţionarea tehnicilor de asigurare topogeodezică a acţiunilor de luptă a trupelor româneşti. În acest sens, comandantul Direcţiei Topografice Militare studia posibilitatea utilizării pe scară largă a sistemelor digitale de reprezentare a terenului, cu ajutorul unor înregistratoare grafice perfecţionate.
Acestea ofereau date "pentru modelarea perfectă şi rapidă a terenului pe direcţii, suprafeţe sau zone de operaţii ale teatrelor de acţiuni militare", cu scopul de a obţine "un randament superior în editarea hărţilor topografice".
În acelaşi timp, la Direcţia Topografică Militară exista un proiect pentru "realizarea unor platforme inerţiale pentru poziţionări cu mare precizie (+/- 0,5 m la o distanţă de 60-80 km), alcătuite, în principiu, dintr-o unitate de prelucrare automată a datelor şi o unitate de control prin afişaj electronic, montate pe un autoturism de teren sau pe un alt mijloc de locomoţie, şi deservit de o echipă formată din doi specialişti".
În paralel, colonelul Marian Rotaru dorea ca "Direcţia Topografică Militară, în colaborare cu alte instituţii de profil din Ministerul Apărării Naţionale şi din economia naţională să proiecteze şi să realizeze aparatura aferentă pentru recepţionarea semnalelor transmise de sateliţii artificiali ai Pământului, care în prezent sunt constituiţi într-o «reţea satelitară»". Obiectivul final al acţiunii era "diversificarea asigurării topogeodezice de către organul specializat - Direcţia Topografică Militară - prin proiectarea şi realizarea unor noi tipuri de hărţi şi documente, inclusiv prin realizarea modelului digital al terenului (MDT)".
Comandantul Direcţiei Topografice Militare cunoştea faptul că în SUA fusese realizat în cursul anilor '80 sistemul "Global Positioning System" (GPS).
Acesta era alcătuit din 18-24 de sateliţi, plasaţi pe orbita Pământului în trei planuri diferite şi care furnizau permanent informaţii unor echipe de la sol, formate din două persoane, echipate cu aparatură Doppler, un microprocesor şi un terminal. Astfel, militarii americani şi nu numai aceştia aflau coordonatele poziţiei lor la sol în 20-40 de minute, cu o precizie de 10 centrimetri. Prin poziţionarea specială pe orbită, cel puţin cinci sateliţi ai sistemului GPS asigurau simultan fluxul de date necesare echipelor de la sol.
Crearea sistemului GPS de către cercetătorii americani a permis renunţarea la concepţia clasică de alcătuire a reţelelor geodezice în favoarea determinării de poziţii prin sisteme inerţiale. Totodată, s-a trecut la alcătuirea unor baze de date digitale pentru militari, care aveau nevoie rapid de hărţi precise şi detaliate ale zonele şi direcţiilor strategice, atât în timpul exerciţiilor comune, cât şi în caz de război.
De asemenea, colonelul Marian Rotaru cunoştea faptul că în armata sovietică se experimentase la mijlocul anilor '80 "un sistem automatizat de comandă, alcătuit, în principal, dintr-un calculator, display-uri şi plottere (înregistratoare grafice - n.r.) dispuse pe 24 de autospeciale, cu ajutorul căruia o situaţie tactică se poate înregistra, transmite sau reţine simultan, spre consultare".
La rândul lor, cercetătorii americani au experimentat în aceeaşi perioadă "un sistem similar, dispus pe o autospecială, care se bazează pe un display color cu plasmă şi un calculator în care este generat întregul set de simboluri tactice, cu ajutorul căruia situaţia tactică se transpune automat pe display. Avantajele sistemului constau în gabaritul redus şi utilizarea unor calculatoare de dimensiuni relativ mici".
Încă din anul 1986, colonelul dr ing. Marian Rotaru a prezentat în România avantajele sistemului GPS, precum şi a imaginilor preluate şi transmise de sateliţii plasaţi pe diferite orbite ale Pământului, astfel: "Un specialist de la NASA, întrebat fiind dacă nu devin vizibile şi numerele de identificare ale avioa-nelor, în cazul măririi fotografiilor luate de sateliţi, a răspuns că este posibil să se vadă chiar şi niturile de pe aripi".
Şeful Direcţiei Topografice Militare preciza că "realizarea MDT (modelului digital al terenului în România - n.r.) reprezintă un proces complex de lungă durată, aşa cum rezultă şi din experienţa acumulată de alte ţări (SUA, RD Germană, RS Cehoslovacă ş.a.). Numai pentru culegerea informaţiilor referitoare la relief, căi de comunicaţii şi localităţi principale, precum şi pentru stocarea lor pe suporţi magnetici compatibili cu calculatorul se poate estima o durată de 4-5 ani.
Pentru realizarea MDT sunt necesare sisteme tehnice de culegere, stocare, prelucrare şi extragere a datelor topografice numerice. Printre aceste sisteme, fără de care nu se poate realiza MDT, un rol de seamă îl joacă «sistemul cartografic interactiv» care deja a intrat în preocupările Direcţiei Topografice Militare pentru realizare, ca model experimental, până în anul 1990".
Citește pe Antena3.ro
