x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Struguri la doi peri, în limbaj Windows, cu viţă-de-vie

0
Autor: Cristinel C. Popa 02 Oct 2009 - 00:00
Struguri la doi peri, în limbaj Windows, cu viţă-de-vie Arhiva Facultăţii de Drept/


Anul şcolar 1989-1990 a debutat pentru elevii Liceului de Informatică "Grigore Moisil" din Iaşi cu un tur de forţă la cules de struguri. Urcaţi în autobuze hârbuite, au fost duşi, după mai puţin de o săptămână de la debutul cursurilor, la ferma "Doi peri". Muncă forţată, patriotică. De la care n-aveai cum să lipseşti, fie că te chema Iliescu, Roman, ori chiar Bobu sau Mănescu.


MUNCĂ DIN GREU

La ferma "Doi peri" au fost cazaţi în mijlocul viilor, în dormitoare co­mu­ne, cu paturi suprapuse, cu câte 60 de locuri. Pentru bobocii de liceu, viaţa a fost cu atât mai grea cu cât cei mai mulţi dintre ei nu prea mai practica­seră muncă fizică. La "Doi peri", condiţiile erau dintre cele mai grele pentru elevi: se lucra zi-lumină, masa se lua într-o cantină plină de atâtea muşte încât cădeau şi-n farfurii, norma era de 80 de găleţi pe zi, mai mare decât a unui zilier, spălarea se făcea afară la un jgheab, iar grupurile sanitare, şi ele afară, erau puţine şi murdare.

Şefa fermei era aspră şi ţipa la copii, iar profesorii care-i însoţeau pe elevi nu ţineau cont de nimic pentru a-i face să muncească. Despre toate acestea îşi aminteşte Adriana Ionescu, elevă în primul an la Liceul de Informatică. "Nici nu ne-am dez­meticit bine, mai ales că fusese o admitere deosebit de grea, iar la acest liceu intrau numai elevi foarte buni, care întotdeauna îşi văzuseră de învăţat. Însă, în locul lucrurilor in­teresante pe care mă aşteptam să le aflu, întrucât era vorba despre o specia­li­zare relativ nouă la acele vremuri, am aflat că trebuie să-mi fac bagajul, pentru că voi merge două săptămâni la cules de struguri. Nu ştiam la ce să mă aştept, aşa că nu mi-am luat haine de lucru, ci pe cele obişnuite, inclusiv blugii cu bu­zunare la genunchi de care eram foar­te mândră, pentru că erau tare rari pe atunci. Într-o dimineaţă am fost înghesuiţi într-un autobuz hâr­buit.

Am intrat acolo elevi din vreo două cla­se, adică 72 la număr, şi am pornit la drum. Am plecat din curtea liceului, din Copou, am trecut prin oraş, am ajuns în Bucium şi, de acolo, printr-un cartier mărginaş, Manta Ro­şie, pe unde nu mai ajunsesem nici­odată, am luat-o pe un drum de ţară. Ne-am oprit la o barieră, iar acolo ne-a atras atenţia o clădire frumoasă, dar în ruină. Am aflat mai târziu de la elevii mai mari că acolo fusese conacul unui boier grec, care-şi ridicase lo­cuinţa în mijlocul podgoriei. Drumul a continuat preţ de câţiva kilometri. Ni s-a părut mult atunci, pentru că eram îngroziţi şi nu ştiam ce ne aş­teaptă. În cele din urmă am fost de­barcaţi lângă nişte hale ce s-au dove­dit a fi, în realitate, dormitoare co­mu­ne gigantice. Ne-am desfăcut bagaje­le, ne-am învârtit puţin, fiecare a mân­cat ce avea la pachet, apoi ne-am cul­cat".


MARŞUL DE DIMINEAŢĂ

A urmat o trezire de-a dreptul groaz­nică. "Deodată a început să răsune muzică de fanfară din difuzoare. Eram să cad din patul de sus pe care mi-l alesesem. Nimeni nu ştia ce se întâmplă, pentru că era întune­ric beznă: ceasul arată 4:50. A trebuit să ne trezim, ba chiar să facem în­vio­ra­rea, cum ne-au pus profesorii care ne în­soţeau. Ne-am spălat în curte, la jgheab, după ce am aşteptat pe rând, apoi la 5:15 am mers la sala de mese, unde ne aştepau căni din tablă pline cu ceai, sferturi de pâine neagră şi cuburi de margarină.

Foarte puţini dintre noi au reuşit să mănânce, dar, cu toate acestea, la 5:30, încolonaţi, am pornit către vii. Am mers mai bine de trei kilometri şi, la un moment dat, ne-am oprit. Între timp, începuse să se lumineze, aşa că nişte muncitori coborâţi din tractoare cu remorcă, din bene, după cum am aflat ulterior că li se spunea, ne-au dat fiecăruia câte două găleţi şi câte un cuţit cu mâner din lemn şi o lamă scurtă, de vreo trei centimetri. Nici nu ştiam să le folosim, dar am înţeles că trebuiau tăiaţi ciorchinii. Am mers în vie, câte doi pe rând, unul pe o parte, iar celălalt pe cealaltă parte, şi ne-am apucat de treabă. Aflasem doar că norma era de 80 de găleţi pe zi."


ŢEAPĂ LA NUMĂRĂTOARE
"În timp ce noi munceam, angajaţii de la fermă şi profesorii ne suprave­gheau. Cadrele didactice mai indulgente îi compătimeau pe elevi, dar erau şi unii, precum diriginta clasei mele, o profesoară de fizică, care ne-ar fi dat ea însăşi să facem în plus. Nu ştiu dacă avea ea vreun avantaj sau dacă pur şi simplu se simţea bine asuprindu-ne. Cert este că, după ce umpleam câte două găleţi, mergeam la pontaj. Practic, un profesor stătea în bena tractorului, încălţat cu cizme de cauciuc. Când ajungeam în dreptul lui - în cazul meu fiind chiar profesoara de fizică - ne măsura din priviri găleţile cu ciorchini. Dacă nu i se păreau suficient de pline ne punea să mai cu­le­gem câţiva, apoi trecea un «X» pe o foaie.

S-a întâmplat de mai multe ori să omită să bifeze, nu ştiu dacă din nea­tenţie sau din rea-voinţă, însă cert este că, având o normă de îndeplinit, nu ne permiteam asemenea scăpări. Dar n-aveam ce face, aşa că trebuia să răb­dăm. Oricum, până la amiază, adi­că la ora 13:30, strânsesem vreo 30 de gă­­leţi cu struguri. Eram plină de tăie­turi pe mâini, iar hainele se îmbibase­ră cu zeamă. În plus, pentru că în zori fu­­sese foarte frig, iar peste zi se în­căl­zise, de mijloc se atârnau tot felul de flanele. Unii băieţi fă­cu­seră o şme­che­rie. Îi făcuseră găleţii un fund înalt ca să se umple mai re­pede. Aşa în­căpeau mai puţini struguri şi gă­leata plină era gata mai repede. Dar profesorul cu care eram s-a prins re­pede. Ori dacă pontatorii erau uneori cu caietul printre rânduri, unii colegi de-ai mei ridicau găleata plină sus şi după ce era pontată se întorceau cu ea plină pe rând şi după câteva minute mergeau să o ponteze din nou."
CIORBĂ CU MUŞTE
"Oricum, am pornit înapoi, murdari şi transpiraţi, purtând găleţile şi cuţitaşele şi, după 20 de minute, am ajuns la fermă. Cantina era lângă dormitoare, despărţită doar de un hol care deja se umpluse cu elevi. Unii nici măcar nu se spălaseră pe mâini, mai ales băieţii, cărora le era foarte foame. Se intra la masă în serii, dar primii, printre care m-am numărat şi eu, au avut parte de-o mare şi neplăcută surpriză: în toate farfuriile cu ciorbă, care fuseseră deja aşezate pe mese, plu­teau câte două-trei muşte sau chiar mai multe dacă farfuria stătuse ceva timp.

Pentru că venise şi şefa fermei, o femeie corpolentă, cu părul sur şi cu o voce groasă, de bărbat, când m-am dus la ghişeul bucătăreselor cerându-le să-mi schimbe farfuria, una dintre ele i-a făcut semn şefei, arătând către mi­ne. Şefa m-a întrebat ce doresc şi i-am explicat. Atunci, pe un ton ironic, s-a adresat bucătăresei: «Ia-i farfuria asta şi dă-i alte muşte!». Apoi ne-a spus tuturor să ne băgăm minţile în cap, că am venit la muncă, nu la res­tau­rant, şi dacă nu ne convine n-avem de­cât să nu mâncăm. Evident că ni­meni n-a mai zis nimic, aşa că ne-am mul­ţumit cu felul doi, nişte fasole cu un colţ de pâine, apoi am plecat din nou pe câmp."


PĂDUCHII ADUC FERICIREA
"A urmat munca până la 19:30, apoi drumul înapoi către dormitoare. Ne-am spălat cum am putut, ca vai de capul nostru: apa era rece, robinetele puţine, iar părul, pielea şi hainele noastre erau cleioase. În aceeaşi seară ni s-a făcut şi un control medical, să ne caute de râie şi păduchi, iar una dintre colegele mele a fost depistată cu păduchi. Deşi fetei îi era ruşine, noi am invidiat-o din tot sufletul, pentru că i-au fost chemaţi părinţii a doua zi să o ia acasă. Datorită păduchilor, ea a scăpat de chinurile de la fermă. Mun­ca noastră a continuat zi de zi şi ne-a adus la epuizare.

Doar duminica ur­ma să fie liberă, dar, chiar şi atu­nci, ca să plecăm acasă, trebuia ca în ziua pre­cedentă, adică sâmbăta, să de­păşim norma, adică să strângem 100 de găleţi de struguri. Era aproape im­po­sibil, pentru că, după cum am mai spus, zilerii, adică oameni în toată pu­te­rea, abia culegeau 60 de găleţi, iar ei pri­meau şi bani, cam un leu pe gă­leată. Oricum, am reuşit să ating re­cordul, iar seara am încercat să-mi anunţ părinţii să vină să mă ia, pentru că de mers pe jos era cale lungă până-n oraş. Dar altă surpriză! Cum să-i anunţ? Am aşteptat să se facă ora 21:00 şi să nu mai fie nimeni pe-afară şi l-am căutat pe portar, împreună cu o colegă, o fată din Suceviţa. I-am dat câte 10 lei, pentru că, din fericire, aveam ceva bani la noi, şi el ne-a lăsat să intrăm în biroul şefei, unde era un telefon. Dar ce telefon... din acela cu mani­velă. Adică învârteai mult şi bine până când răspundea o centralistă, care-ţi făcea legătura."


"GAULEITER": ŞEFA DE FERMĂ

"A sunat mai întâi colega mea, iar, după o oră de chin, i s-a făcut legătura acasă, la părinţi, cu taxă inversă, adică a plătit familia convorbirea. A început să plângă cumplit, a făcut o criză de nervi, iar părinţii i-au promis că vin s-o ia definitiv şi că o vor da la o altă şcoală, mai aproape de casa ei. Dar nu ştiu cum a auzit zgomote şefa fermei, aşa că a venit cu o falcă în cer şi alta în pământ, ne-a dat afară şi a ameninţat că-l va anunţa pe directorul liceului, şi el un zbir. Aşa că n-am mai putut vorbi cu părinţii mei şi am trăit cu groaza că nu voi putea pleca a doua zi acasă, pentru că singură nu mi se dădea voie. Dar am avut noroc, a venit mama şi m-a luat, ce-i drept, doar pentru câteva ore, dar care au însemnat foarte mult.

Am făcut baie lungă, pentru că am crezut că nu voi mai putea scăpa de zeama de struguri, şi am mâncat cum se cuvine, dar de luni am luat-o de la capăt. Aşa am continuat timp de aproape trei săptămâni, şi nu două, cum aflasem iniţial. Doar două colege au scăpat - cea cu păduchi şi cea retrasă de la Informatică de părinţi, pentru că noi, ceilalţi, am continuat cu munca. Atunci m-am lecuit definitiv de struguri - fie ei de masă, de vin, albi, negri, dulci sau mai acri, aşa că întoarcerea în oraş ne-a părut revenirea la civilizaţie. Am venit obosiţi şi slabi pentru a începe în forţă un an şcolar, însă, după cum ni s-a spus, ar fi trebuit să fim mândri, pentru că prin munca noastră am strâns bani care au fost folosiţi pentru bunăstarea şcolii".
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de