Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La începutul toamnei anului 1989, am plecat cu bunicii mei la băi, la Herculane. Mai erau două săptămâni până să înceapă şcoala (treceam în clasa a VII-a), aşa că aveam nevoie de "tratament", să intru complet refăcută în noul an şcolar. De fapt era o tradiţie ca în fiecare vară sau toamnă să merg cu bunicii mei la băi, fie la Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Olăneşti sau Herculane.
Îmi plăcea să îi însoţesc în staţiune din mai multe motive: eram fascinată de peisajele de munte, îmi plăceau plimbările prin staţiuni la lăsarea serii, prin parcuri, chiar şi apele acelea "clocite" erau pe gustul meu. Le beam cu certitudinea că voi fi foarte sănătoasă toată viaţa sau cu unele mă spălam pe ochi, pentru că auzisem că ajută vederii (astăzi port lentile de contact, aşa că în realitate nu ştiu cât de mult m-au ajutat). Urcam muntele în căutarea ferigilor şi a altor plante noi, pe care nu le regăseam la câmpie, dar despre care citisem în cărţile bunicului. Aveam şi teama de a nu da nas în nas cu viperele, însă făcea parte din plăcerea exploratorului.
Şi, nu în ultimul rând... adoram mâncarea de cantină, arome pe care nu le regăseam nicăieri în altă parte. Când intram în restaurantul hotelului în care eram cazaţi mă învăluia un parfum al mâncărurilor la cazan, ce îmi provoca o plăcere de nedescris. Supe, ciorbe, tot felul de tocăniţe mai mult sau mai puţin cu carne... nu exista mâncare care să nu îmi placă. Şi dimineţile aveau aroma lor. Deşi nu reuşeam să mă trezesc la prima oră, bunicii îmi aduceau mâncarea de dimineaţă în sufertaş, cu ceaiul alături, aburind, aşa că mă simţeam o răsfăţată. Dulceţurile la cutiuţele acelea mici, suficiente cât să pui pe o singură felie de pâine, erau o delicatesă. Mi se păreau foarte bune şi pentru că era o cantitate foarte mică, făceam eforturi să o întind pe două felii de pâine, să mai prelungesc plăcerea gustului.
În toamna aceea am avut o surpriză culinară: am descoperit la o alimentară din Herculane un desert ce mulţi ani a jucat rolul madlenei lui Proust: alviţa. Oricât am mai încercat să regăsesc acel gust în produsele din alte magazine a fost imposibil. Am adunat şi reţete de prin cărţi sau de pe la neamuri, încercând să regăsesc acel gust, dar a fost şi rămâne pentru mine un gust de neregăsit. Vă împărtăşesc şi dumneavoastră din reţetele culese. Pentru alviţa cu miere avem nevoie de un pahar şi jumătate de zahăr, un pahar de miere, 5 albuşuri, o lămâie sau portocală, 150 g nuci, două foi de alviţă. Peste zahăr se toarnă mierea şi puţină apă.
Se pune vasul la foc potrivit şi se bate până când se topeşte. Se bat albuşurile spumă şi se toarnă uşor peste compoziţia din cratiţă şi se continuă să se bată până când se îngroaşă. Se adaugă nuci întregi, zeamă de lămâie, coaja de portocală şi se răstoarnă peste foi. Se întinde repede cu un cuţit în mod egal pe toată suprafaţa, iar pe deasupra se pune a doua foaie. Peste aceasta se pune o greutate. Se taie în pătrate potrivit de mari, când compoziţia este gata. Iată şi o a doua reţetă pe care am cules-o atunci: pregătim două căni cu zahăr, două cu nuci, 120 g unt, două ouă. Se caramelizează zahărul, apoi se adaugă untul şi se ia oala de pe foc. Se adaugă nucile şi la urmă ouăle, amestecând foarte repede. Se întinde pe foi. Compoziţia de alviţă se mai poate face din trei albuşuri, 175 g unt, 250 g unt şi un praf de sare. Se amestecă toate ingredientele cu mixerul şi se pun la aburi cam 30-40 de minute, amestecând continuu. După ce s-a întins între foi se lasă la rece trei-patru ore să se întărească.
Citește pe Antena3.ro
