Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Raporturile româno-ungare continuă să se deterioreze. Singurele care încă funcţionau erau cele dintre armatele celor două ţări, graţie mecanismului Tratatului de la Varşovia, dar şi datorită legăturilor personale, încărcate cu un plus de încredere şi camaraderie, pe care ministrul Vasile Milea şi adjunctul său, Victor Stănculescu, le aveau cu partenerii lor unguri.
Aşa se face că, în vara anului 1989, generalul Stănculescu îşi putea încă permite să-şi petreacă concediul la Balaton, înconjurat cu o amabilă discreţie de gazdele sale militare... Curtenitor, cu zâmbetul mereu pe buze, chipeşul general şi distinsa lui soţie sunt întâmpinaţi amical la aeroport de omologul său ungur şi de ataşatul militar român şi, după o masă informală la hotelul armatei, vor pleca spre destinaţia de vacanţă. Tentativa ambasadorului Traian Pop de a-i face o vizită la Balaton, în week-end-ul următor, a fost declinată amabil de general, spre regretul nostru...
Interesant de semnalat, în acest context, este faptul că, în vara aceluiaşi an, 1989, era prevăzută o vizită în Ungaria a unei delegaţii a Consiliului Politic Superior al Armatei, condusă de generalul Ilie Ceauşescu, vizită ce nu s-a realizat, din cauza refuzului părţii ungare, care a explicat că prezenţa în Ungaria a fratelui preşedintelui român nu ar fi privită cu ochi buni în armata ungară... În rest, tabloul era sumbru, iar perspectiva fără speranţe.
Demonstraţiile împotriva regimului Ceauşescu (a se citi: "Şi împotriva României") se ţineau lanţ, devenind tot mai violente. Sub ferestrele ambasadei, gruparea "România Liberă" organiza mitinguri de protest, iar câţiva dintre membrii acesteia declaraseră greva foamei, instalându-se într-un cort aflat, zi şi noapte, sub reflectoarele televiziunilor.
Delegaţii după delegaţii, oameni de presă şi televiziune, reprezentanţi ai diverselor organizaţii, prelaţi, până şi cercetaşi, urmaşii demni ai pionierilor de până mai ieri, sunau la poarta misiunii, solicitând să fie primiţi, pentru a-şi prezenta protestul împotriva "demolării" satelor maghiare din Transilvania şi împotriva "genocidului cultural" la care Bucureştiul, ziceau protestatarii, îi supunea sistematic pe maghiari, aşa cum propovăduia de la Timişoara pastorul reformat László Tokés, în cadrul emisiunii "A Het" (Săptămâna), pe care o realiza la Televiziunea Ungară un profesionist de excepţie, Alajos Krudinak.
Desigur, poarta ambasadei rămânea zăvorâtă... Când, în iulie 1989, János Kádár moare, la catafalcul fostului conducător al PMSU, se întâlnesc, poate pentru ultima oară, "vechii", internaţionaliştii, cu "noii", reformatorii. Partidul Comunist este de acum în disoluţie, sau poate chiar pe catafalc, alături de cel care l-a păstorit mai bine de trei decenii...
Delegaţia română este condusă de generalul Ion Coman, militar de carieră, ajuns acum, prin voinţa lui lider-maximus al României, secretar al Comitetului Central. Generalul îşi face apariţia în costum civil, dar de culoare oliv, culoarea uniformelor armatei române. Să fie oare un semnal că la Bucureşti, chiar şi în civil, armata e la comandă? Cine poate şti... Traduc condoleanţe şi alte dialoguri de circumstanţă. La un moment dat, mă aflu între unul din membrii delegaţiei noastre şi un important personaj din garda veche a PMSU, fost ministru. Tovarăşul de la Bucureşti vorbeşte despre pericolul care pândeşte partidul frăţesc ungar de a încăpea pe mâna tinerilor veleitari...
PRIVEGHIUL FĂRĂ SFÂRŞIT
La 23 octombrie, Ziua Revoluţiei Ungare din 1956, este proclamată Republica Ungară. Noul preşedinte interimar al acesteia, Mátyás Szurös, fost secretar al CC al PMSU, se adresează mulţimii, din balconul Parlamentului, la fel ca legendarul premier Imre Nagy, în urmă cu 33 de ani. "Compatrioţi" este cuvântul de ordine. Ultimul vestigiu al socialismului ungar, Republica Populară, aparţine de acum trecutului, istoriei. Mai aud şi acum strigătul patetic cu care îşi încheia, doar cu câteva luni în urmă, la 16 iunie, discursul Viktor Orban, dinamicul lider al noii formaţiuni politice FIDESZ (Uniunea Tinerilor Democraţi), la ceremonia din Piaţa Eroilor: "Ruşii, acasă, Jos comuniştii!".
Ne apropiem deja de finele lui decembrie. Iarna blândă, fără pic de zăpadă, cu zile însorite şi nopţi cu temperaturi peste zero grade, pare a-i favoriza pe cei care pichetează ambasada. Aproape că ne-am obişnuit cu veghea lor de toate zilele. Nopţile sunt o mare de lumină: pe gardul clădirii noastre, pe trotuare, dar şi pe carosabil, ard mii de lumânări, ca la un priveghi ce pare că nu va avea sfârşit. Protestatarii din stradă intonează imnuri religioase. Se rostesc cuvinte patetice în apărarea maghiarimii din Transilvania, nume ce revine obsedant în fiece vorbire; un fior aproape mistic, venind parcă din istorie, pluteşte în aer...
Dimineţile, suntem întâmpinaţi, la intrarea de serviciu din strada Izso, de forţe proaspete: refugiaţii români veniţi/ aduşi din "lagărul" de la Bicske (centrul de triere a celor care treceau ilegal frontiera). Aceştia nu sunt deloc paşnici; ne fluieră, ne huiduie, ne înjură româneşte. Au tot dreptul oamenii s-o facă. În fond, noi reprezentăm "Răul". Ce gândim, ce credem noi n-au cum şti ei, şi nici nu are importanţă acum... Uneori devin violenţi, rup cordonul poliţiştilor care păzesc intrarea şi dau navală să ne extragă din Dacii (am renunţat de mult la extravaganţa de a veni la ambasadă pe jos).
Într-o zi, aproape reuşesc să blocheze un autoturism. Incidentul se soldează cu rănirea uşoară a unui demonstrant care se aruncase pe capotă, voind, pesemne, să spargă parbrizul, şi cu o notă verbală a MAE ungar, care ne cere ca omul de la volan să fie pus la dispoziţia autorităţilor ungare (În noaptea aceleiaşi zile, acesta este repatriat). Refuz să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă cei aflaţi în Dacie ar fi fost scoşi din ea de demonstranţii furioşi...
Protestele între ambasadă şi MAE ungar se ţin lanţ. Pe măsură ce situaţia din România se agravează, presiunea străzii asupra misiunii noastre diplomatice devine tot mai mare. Demonstraţiile se transformă într-o veghe continuă, încordată. E parcă aşteptarea dinaintea asaltului final. Pândiţi în permanenţă, aproape că nu mai părăsim ambasada; sunt multe nopţile în care rămânem cu toţii în clădire, în aşteptarea unor anunţate marşuri şi atacuri posibile. Centrala/ "centralele" ne cer în permanenţă informaţii de ultimă oră despre situaţia din preajma ambasadei, despre comportamentul străzii.
În zilele evenimentelor de la Timişoara, partea ungară face totul pentru discreditarea definitivă a regimului Ceauşescu. Presa, radioul şi televiziunea, dar şi personaje politice importante vorbesc deschis despre atrocităţi şi represiuni cărora le-au căzut victime sute şi mii de oameni. Într-una dintre acele zile, ataşatul militar român la Budapesta este convocat la Ministerul Apărării, la o oră neobişnuit de târzie. În sala de conferinţe, colonelul Ion Todericiu este întâmpinat de ziarişti şi pus sub reflectoarele televiziunii.
Scopul convocării: Partea ungară doreşte clarificări în legătură cu evenimentele din România, cu deosebire despre acţiunile armatei române, fiind îngrijorată de faptul ca marile unităţi din Transilvania ar fi fost puse în stare de alarmă. Diplomatul militar român răspunde calm şi argumentat, pentru a risipi eventualele neînţelegeri, care ar fi putut conduce spre o situaţie periculoasă pe plan bilateral şi internaţional. I se adresează frontal întrebarea "Cine a tras în demonstranţi la Timişoara?". Răspunsul ataşatului nostru militar vine ferm şi argumentat: "Nu ştiu cine a tras în oameni la Timişoara, dar în regulamentele militare, care precizează misiunile de luptă ale armatei române, nu figurează să se tragă în popor"...
Ştirea "deportării" din Timişoara a pastorului László Tokés a provocat nu doar emoţie, ci şi o intervenţie a părţii ungare la cel mai înalt nivel, în apărarea acestuia. Ministrul de Externe Gyula Horn îl convocă în audienţă la MAE pe ambasadorul Traian Pop, pentru a-i înmâna o scrisoare adresată de preşedintele ungar omologului său român. În scrisoare se exprima îngrijorarea pentru soarta pastorului reformat şi se cereau măsurile cuvenite etc., etc.
Mesajul, într-o frumoasă mapă roşie purtând însemnele statului ungar, se afla pe masa de lucru a ministrului, între cei doi interlocutori, gata de a fi predat pentru a fi purtat spre destinaţie, conform uzanţelor diplomatice, cu cele mai rapide mijloace, după ce conţinutul va fi fost transmis, în prealabil, la Bucureşti prin telegramă cifrată. Dar ambasadorul român refuză să preia scrisoarea, declarând că ea reprezintă un amestec în treburile interne ale RSR! Vizibil deranjat de replica diplomatului român, Horn mai face o încercare, declinându-şi apăsat calitatea de ministru al afacerilor externe şi amintindu-i interlocutorului că preluarea unor asemenea mesaje, de la şef de stat la şef de stat, intră în atribuţiile sale ambasadoriale. Degeaba, ambasadorul îşi reiterează refuzul.
Audienţa ia sfârşit, cei doi se despart pentru totdeauna. Ministrul de Externe ungur va ţine însă minte acest afront, atunci când, peste puţine zile, la finele lui decembrie, în situaţia schimbată din România, se va deplasa la Bucureşti, pentru a-i întâlni pe liderii noului regim revoluţionar. El va refuza solicitarea ambasadorului român de a face călătoria cu avionul special al părţii ungare, transmiţându-i acestuia că nu are nici un loc disponibil. Ambasadorul va călători cu un tren de noapte şi va ajunge cu întârziere la Bucureşti, după ce convorbirile se vor fi încheiat. Oricum, T.P. va fi rechemat de la post şi pensionat, la scurtă vreme după acest ultim episod al misiunii sale, în contextul schimbării de către noul regim a ambasadorilor României.
George Albuţ
Citește pe Antena3.ro
